Povestea unui suflet

Nu obisnuiesc sa "imi bag nasul acolo unde nu imi fierbe oala", insa uneori inevitabil ma trezesc in fata faptului implinit si nu stiu cum sa reactionez. Astazi ...cautam un mesaj oarecare ce ar fi putut sa imi aminteasca de o farama din trecut, dar in cautarea mea nebuna am dat peste o conversatie ce ma avea ca "pion" principal... initial am zis ca nu trebuie sa citesc, dar curiozitatea a fost mai mare si lacoma rasfoiam si ma intristam. Recunosc partea mea de vina ca am citit ceva ce nu imi era adresat (direct)... erau cuvinte despre mine, dar cu siguranta nu trebuia sa imi ajunga la urechi. Este atat de simplu pentru unii oameni sa fie fatarnici, sa iti zambeasca in fata, sa se foloseasca de tine si de tot ajutorul de care dispui... insa in spatele tau, cuvintele sunt dure si ironice nevoie mare. Acum dupa ce m-am linistit putin, nu stiu cum sa reactionez. As vrea sa ma prefac ca nu am vazut nimic, sa fiu indiferenta... dar parca mereu imi revine in minte cee...

Sunt dezamagita de acest sfarsit de saptamana. Stau in fata laptopului si plang cu lacrimi de copil. M-ar placea sa fi  aici si sa imi stergi lacrimile... nu inteleg  nimic din ce s-a intamplat, dar ma simt neputincioasa... un trecator prin viata.

Nu m-am gandit niciodata ca un simplu cuvant venit din partea unei persoane nesemnificative poate sa ma darame si sa imi stoarca lacrimile pana in strafundul sufletului. A durut, am retrait cuvintele de nenumarate ori in cateva clipe...m-am ridicat de pe scaun, simteam ca nu mai pot sa imi stapanesc lacrimile...ma durea amintirea ce se derula in mintea mea iar si iar. Dar, asa cum un cuvant face prapad in suflet, asa usor un zambet de la o persoana speciala poate sa aduca curcubeul in ochii mei lacrimanzi. Am tras aer in piept, am strans gandurile si mi-am lasat sufletul sa vorbeasca. Aveam nevoie sa imi golesc veninul ce il primisem intr-o secunda, era atat de mult incat nu il suportam...nu puteam sa plang, stiam ca aveam nevoie de timp sa imi recapat zambetul de odinioara, asa ca m-am consolat exprimand durerea. Povestea s-a dus ca un fir de praf. Uitasem cat de sensibila sunt in contact cu oamenii ce nu se comporta asa cum le-ar impune eticheta. Poate ca am avut nevoie de aces...

Nu, nu este vorba despre nunta mea...desi mi-ar placea sa ma vad in rochie alba de mireasa, sa port numele lui si sa ma strige "sotie";  Sunt doar niste vise in acest moment, nu mi-am imaginat niciodata cum o sa fie cererea in casatorie, nici nu stiu ce/cum mi-ar placea...cert este ca vreau sa fie si atat . Nu stiu daca am mentionat pe blog - anul acesta frace bro nunta - o sa fiu cumnata si asta ma entuziasmeaza pana la cer si inapoi. Am fost sa imi caut rochii, sa ma incalt, sa caut accesorii si mai ales mi-am oprit instinctul de a visa despre perfectiune. Totul este greu: sa multumesti pe toata lumea, sa cumperi tot ceea ce ti-ai dorit, sa nu irosesti timpul pretios. Am plecat de la acest subiect deoarece am avut o mica altercatie cu mirele, deoarece are cateva ideei preconcepute si nu ii doreste sa le asume...e greu de explicat durerea mea, dar vreau sa mentionez faptul ca imi doresc din tot sufletul meu sa nu fiu atat de stresata cand evenimentul sa muta in ograda mea...

Minunatele zile de concediu s-au sfarsit, defapt mai am cateva pana incep munca, insa o sa fiu prinsa in cateva proiecte si pot sa consider timpul liber ca inexistent. Tocmai ce m-am intors din vacanta de vis. Timpul a zburat fulgerator, dar frumos. Mi-a umplut sufletul de sentimente si amintiri deosebite. Curand o sa revin cu povesti despre ceea ce am vizitat si parerile despre meleagurile mioritice pe care le-am colindat in lung si in lat.

Inima imi bate cu putere, simt din ce in ce mai puternic aceasta iubire nemarginita. Stiu ca pare ireal, dar eu cred cu ardoare ca ne completam perfect si suntem facuti unul pentru celalalt. Chiar daca au fost perioade in care nu intelegeam nimic din ceea ce imi arata, acum am descoperit felul lui de a comunica sentimentele si asta ma face stapana pe situatie; Intotdeauna am crezut ca iubirea este cel mai special sentiment, acum pot sa confirm ca atunci cand te lasi imbratisat de aceste simtiri, intreg corpul prinde viata si fiecare por vrea sa fie cat mai aproape de persoana iubita. Ma las purtata de simtiri si zambetul meu devine omniprezent pe chipul meu dornic de bucurie. In doi lucrurile nu mai sunt bune, ci devin foarte bune. O zi banala de joi se poate transforma intr-una demna de povestit.

M-am dezlipit cu greu de perna in aceasta dimineata, ma uitam la ceas si nu imi venea sa cobor din pat desi eram constienta (dar amortita) de treburile infinite pe care le aveam in plan. Am tras aer in piept si mi-am adunat puterile sa ma dau jos; Era timpul sa mananc ceva fugar, chiar daca nu imi face placere trebuie sa invat iar cat de importanta este mancarea dimineata... in ultima perioada am primit nenumarate semnale de alarma de la stomacul meu care are nevoie de hrana, nu se mai poate cu salate si apa din belsuc. Gimnastica am facut-o in timp ce stergeam praful, bateam covoarele si strangeam prin casa diverse obiecte "pierdute". E un fel de a ma relaxa si de a incerca sa devin comunicativa cu cei din jurul meu, astfel de dimineti sunt groaznice... nu am chef de nimeni, nici macar pe mine nu ma suport, imi descopar atatea defecte incat imi vine sa ma intorc inapoi in pat sa nu aud, sa nu vad si sa nu simt nimic. Timpul trecea rapid, asa ca am ajuns la dulapul cu hai...

Mi se pare ca nu reusesc sa fiu asa cum mi-am propus..niciodata suficient de buna pentru cei din jurul meu. Oricat de mult am incercat sa le arat ca ma straduiesc sa fiu asa cum si-au dorit ei, sa le fiu pe plac si sa ii fac fericiti simt ca ma izbesc cu capul de mici impedimente.

Ploua... ascult James Morrison - I Won't Let You Go /  sunt putin melancolica. Ma gandesc la multe intamplari si la oameni dragi la care nu as renunta pentru nimic in lume, sper ca nici ei la mine.  Citeam postari din trecut, am trecut prin atatea etape si cu toate astea mereu mi-am propus sa imi pastrez zambetul pe buze si sa nu ma las doborata de intmplari. Nu stiu cat am reusit, cert este ca sunt inca optimista si ma ridic mereu de la pamant si ma scutur cand este cazul. Am invatat sa spun cand ceva ma supara, sa nu las timpul sa astearna praf peste poveste...caci oricand vantul poate sa sufle praful si povestea iese la iveala. Au trecut patru zile din concediu, mi-am amanat din planuri caci vremea nu mi-a permis sa ma apuc de treburi... ar mai fi cateva dorinte de dus la indeplinit, insa incerc sa fac ceea ce mi-am propus chiar daca este greu acum. |Simt ca am ramas singura in jocul asta. As vrea sa fie diferit, sa ofer si sa primesc energie/ zambete ... dar nu tine...

Degetele imi jucau fugar peste taste, scriam si nu priveam in urma... gandeam iute si relatam ceea ce inima imi dicta. Ma simteam neputincioasa, putin dezamagita si trista. Imi propusesem deja sa incetez cu toate gesturile si vorbele pipetare, chiar daca mereu erau spuse sub forma de gluma. Mi-am dat seama ca m-am transformat si poate ca temperamentul meu mai vulcanic si uneori rautacios- jucaus nu imi aduce nici un beneficiu. O sa imi revin la normal, sa stau cuminte in banca mea. Sunt multe de spus, insa lacrimile mi-au inundat chipul si totul se nauie asupra mea. Nu stiu cand, cum sau in ce ritm am ajuns sa simt asta, insa totul e intens si doare.

Soarele si caldura au fost inlocuite de un vant puternic, un cer inchis si o temperatura menita sa iti stranga pielea si sa iti ceara o bluza. Nimic din toate astea nu ma face sa fug si sa imi doresc o schimbare...imi place atat de mult sa caud caldura pilotei in intimitatea camerei mele. Sa ma cufund in pat si sa ascult vantul cum mangaie frunzele liliacului din fata ferestrei mele. Parfumul noptii inunda dormitorul, este o mireasma de flori si praf umed. Imi amintesc de verile copilariei cand ploaia nu insemna niciodata semn bun, caci nu aveam voie sa ies afara. Acum imi place ploaia, am descoperit dansul picaturilor pe parbrizul masinii, jocul fulgerelor pe campul galben-auriu si linistea orasului. Cand eram mica imi doream sa ajung mare, sa fac tot ceea ce ai mei nu imi dadeau voie... insa acum imi este tare dor de timp liber; In copilarie eram un o fata destul de baietoasa, insa acum am ajuns atat de feminina incat nu as concepe viata mea fara rochii, accesorii si culori . M...

Noaptea a cazut asupra acestei zile incarcate... stau si ma gandesc la cum mi-am petrecut ziua si nu stiu cum sa descriu... incerc totusi prin a spune ca am avut putin din toate si mai ales am intalnit niste oameni de calitate de care sunt mandra si ii laud ori de cate ori am ocazia.  Mi-am propus sa nu treaca nici o zi fara o activitate pentru sufletul meu, o hrana spirituala. Uneori imi este teama ca nu o sa duc la indeplinit aceasta dorinta... incerc sa inving  toate starile negative si imi doresc sa fiu o luptatoare. Imi pare nespus de rau cand nu pot sa ii ajut pe cei de langa mine, cand nu pot sa le fiu aproape si mai ales urasc cand lucrurile nu depind de mine. Sunt cheffless acum, ma gandesc la multe lucruri, insa pana maine dimineata este o noapte lunga ce ma ajuta sa imi fac ordine in gandduri .

" Viața e ca o călătorie la care te-ai abonat fie că vrei, fie că nu vrei. Să simți că trăiești nu înseamnă doar să exiști." - Trebuie sa imi amintesc mai des asta.  Astazi a incept concediu pe care mi-am propus sa il traiesc la maxim. Este cazul sa ma bucur de zilele de vacanta....sa ma plimb, sa ma trezesc mai tarziu, sa termin treburile restante, sa citesc, sa gatesc, sa zambesc mai mult, sa pozez norii... sa fac tot ceea ce timpul m-a presat sa fac in viteza in ultimul an.  Am dorinte, planuri, ganduri pe care vreau sa le transform in realitate. Entuziasm exista, deci totul este pozibil.

E noapte... mi-am propus sa ma odihnesc devreme, insa simt ca sufletul meu vrea sa vorbeasca. Ultimele luni cuvintele au fost fugare si nu au mai iesit cu lejeritate. Gandurile veneau doar cand nu puteam sa le scriu si sa le pastrez pentru eternitate. Simt ca m-am maturizat din multe puncte de vedere, cel mai evident este faptul ca nu mai plang de fata cu ceilalti. Am invatat sa fiu puternica si sa pastrez pentru sine multe dureri si povesti. Putini sunt cei carora le pasa cu adevarat de mine, ceilalti sunt niste trecatori dornici sa afle chiar si franturi pe care sa le hiperbolizeze si sa le foloseasca impotriva noastra oricand. Prefer sa tac si sa nu spun nimic...stiu ca astfel de oameni nu inteleg nimic. Imi este teama sa nu pierd ceva la care tin mai mult decat am spus vre-odata cuiva. E greu de explicat..imi este teama si de mine sa recunosc, dar imi lipsesc franturi din trecut, momentele in care nu ma gandeam de doua ori inainte sa rostesc cuvinte. Poate ca am gresit, dar nu ...

Mi-am petrecut cea mai frumoasa aniversare. Am plans de fericire, am zambit mult, am ras, am iubit, am pictat, am creat, am dansat, am descoperit, am privit cerul... daca nu a fost de vis, a fost de poveste. Am cei mai minunati oameni langa mine. Ii iubesc desi nu stiu mereu sa le arat asta...o fac in stilul meu copilaresc, fugar, timid. A trecut doarte mult timp de cand nu m-am mai simtit atat de libera si relaxata. Chiar daca am muncit de doua ori mai mult, nu am avut timp sa ma resimt...timpul a fost darnic cu mine si m-a lasat sa ma bucur de momentele speciale.

Nu mi-a placut niciodata sa vorbesc despre ziua mea. An de an am avut parte de intamplari ce mi-au stricat aniversarea si am ramas cu un gust amar... numai gandul ca urmeaza iar august imi provoca o stare de neliniste, insa anul acesta mi-am propus sa fie diferit (si a fost pana acum). Este trecut de miezul noptii, deja am primit cadouri si mi-au fost furate mii de zambete. Oamenii din jurul meu mi-au aratat ce insemn pentru ei si au facut gesturi pe care nu credeam ca o sa le faca cineva vreodata pentu mine. Sunt atat de fercita incat imi vine sa strig in gura mare ca am gasit "niste nebuni" carora le multumesc. Nu stiu daca ei si-au dat seama, dar m-au facut fericita. Stau cu laptopul in brate si incerc sa scriu ceea ce am simtit, dar cuvintele sunt infime...nimic nu poate descrie bucuria. Ziua abia a inceput! :) Prima imbratisare am primit-o de la omul ce ma alinta in fiecare dimineata, persoana care ma apreciaza pentru ceea ce sunt fara sa isi doreasca sa ma schim...

Timpul pe care il petreceam in doi acum mi se cuvine doar mie, este ciudat cum am uitat sa ma uit la ceas, cum timpul nu mai reprezinta o busola pentru mine. Imi lipsesc orele noastre pe care le petreceam oriunde numai acasa nu. Ma gandesc cu dor la zilele in care puneam mana pe telefon si stiam ca in zece minute esti la mine... toate sunt amintiri acum, nu te cert caci stiu cat de important este serviciul. Musc din buza si accept situatia, sper doar ca intr-o zi lucrurile vor revenii la normal si impreuna o sa gasim o cale de mijloc, un compromis sa nu mai avem programe dezordonate si sa ne vedem mereu pe fuga. Simt ca am atatea sa iti spun si nu am cand. Telefonul meu suna mai des, inima imi bate alert cand aud melodia noastra, gandul este mereu acolo unde esti tu; Iubirea este un sentiment ciudat...dorul o face grea;

Miros de tuberoze. Parfum imbietor...simt vara cum ma cuprinde si ma invaluie. Este un an atipic, totul se desfasoara in alt ritm. Sentimentele au prins contur si zambetul nu mai dispare de pe chipul meu; Mi-am facut ordine in ganduri, trairi si mai ales in sertarul trecutului...am eliminat ceea ce nu mai era potrivit langa mine, ce nu ma facea fericita si acum am ramas doar cu ceea ce reprezita fericirea. Zilele sunt mai lungi, activitatile mai diversificate si timpul pentru mine se mareste. Zambesc deci traiesc frumos.

Gandul imi este inundat de un eveniment ce urmeaza. Am inceput sa simt forfote si sa surprind cuvinte zburatoare ce prevestesc ceea ce urmeaza sa vina. Sunt linistita. Nu insist sa mi ofere mai mult, imi plac rusprizele si sper sa fia incantatoare. Am cateva ideea cu trimitere la ce urmeaza, insa e inca devreme sa ma pronunt. A zburat timpul si nu imi dau seama cand am ajuns in aceasta perioada. Ma gandesc ca ieri era inceputul anului si imi planificam intreg anu, iar acum nu am indeplinit multe din ele.