Povestea unui suflet

 Iarna asta nu a venit tiptil. A venit hotărâtă, cu zăpadă până la genunchi și cu troiene care parcă voiau să ne pună la încercare răbdarea. Drumul spre muncă a fost astăzi mai mult decât un simplu drum. A fost o aventură. Pași grei prin omăt, respirație aburindă, mâini înghețate și copii care pășeau curajoși prin nămeți, cu ochii mari și obrajii roșii. Am mers pe jos prin troiene, cu zăpada scârțâind sub pași, simțind cum fiecare pas cere un pic mai mult efort decât de obicei. Și totuși… ce priveliște! Copacii îmbrăcați în alb, liniștea aceea curată pe care doar iarna ți-o poate oferi, fulgii care încă mai dansau în aer. Era greu de dus în piept frigul, era greu ritmul, mai ales când timpul parcă alerga împotriva noastră. Dar era și o frumusețe care îți tăia respirația. Uneori viața ne pune în față drumuri mai anevoioase, dar tocmai ele ne arată cât de puternici suntem. Și cât de mult contează să mergem înainte, chiar și prin zăpadă până la genunchi. Astăzi am înțeles că iarna...

Ninge ca și cum cerul ar vrea să învețe lumea să tacă. Fulgii cad moi peste lucruri și le rotunjesc marginile, le ascund oboseala, le îmbracă într-o frumusețe care nu e a lor — doar împrumutată. Sub alb, realitatea rămâne aceeași, dar pentru o clipă pare mai ușor de privit. Așa fac și eu cu unele adevăruri din mine. Las liniștea să se așeze peste ce doare, peste gânduri pe care nu vreau să le ating prea tare. Le acopăr cu zâmbete cuminți, cu explicații blânde, cu răbdare. Și pentru o vreme, totul pare în ordine. Ca un peisaj perfect după ninsoare — frumos, dar fragil la prima atingere. Și acolo, sub stratul acesta alb, e dorul meu de tine. Nu te-am pierdut dintr-odată. A fost mai degrabă o depărtare care a crescut în șoaptă. Mesaje care au devenit mai rare, momente care nu s-au mai potrivit, tăceri care au început să țină loc de prezență. Nimic dramatic — doar o distanță care s-a așezat între noi, strat peste strat, până când mi-am dat seama că te caut mai mult în amintiri decât în pre...

Mă doare mai puțin adevărul decât minciuna spusă de cei dragi. Adevărul cade greu, dar e curat — știi ce s-a rupt și de unde începi să aduni bucățile. Minciuna, în schimb, se strecoară liniștit și îți zgârie încrederea, te face să te întrebi dacă ce simți e real. Și e straniu cum recunoști o minciună nu din dovezi, ci din tăceri, din priviri, din acel gol dintre cuvinte. Nu pentru că vrei să prinzi pe cineva greșind, ci pentru că ai fi preferat o rană sinceră în locul unei liniști false. Poate că adevărul ar fi durut… dar nu la fel de adânc ca sentimentul că cineva ales să te protejeze de el — ca și cum sufletul tău n-ar fi fost destul de puternic să-l ducă. Eu nu vreau liniști construite pe ocoliri. Vreau adevăruri imperfecte, spuse cu tremur, dar reale. Pentru că doar acolo, în sinceritate, sufletul nu se simte singur

Într-o dimineață liniștită de weekend, casa era scăldată într-o lumină blândă, ca mierea. Mama cu părul roșu se trezise prima. Își strânsese părul într-un coc dezordonat și pregătea ceaiul, când a auzit pași mici și grăbiți pe hol. — Mami, e weekend! a șoptit fetița, de parcă ar fi împărtășit un mare secret. Curând, cei doi copii erau deja plini de planuri. Fetița s-a așezat pe podea cu un caiet și a început să deseneze inimioare și povești inventate, în timp ce băiețelul încerca să ajungă la borcanul cu ciocolată, convins că weekendul trebuie să înceapă cu ceva dulce. Mama îi privea zâmbind. Nu se grăbea nicăieri. Weekendul era despre ei — despre râsete, despre încercări stângace și mici aventuri casnice. — Bine, a spus ea, prefăcându-se serioasă. Micul dejun special de weekend începe… cu ajutor de la bucătari! Copiii au izbucnit în chicote. Au amestecat, au gustat pe furiș și au făcut mai multă dezordine decât mâncare — dar nimănui nu-i păsa. După micul dejun, s-au...

Nu toate pierderile sunt definitive. Unele vin încet, prin schimbări mici de comportament, prin răspunsuri tot mai rare, printr-un „nu am timp” care devine o constantă. Prietenia noastră nu s-a încheiat brusc. S-a subțiat. S-a transformat într-o tăcere care apasă mai mult decât orice ceartă. Lipsa lui de timp a devenit prezența mea constantă de gol. Și, paradoxal, cu cât el era mai ocupat, cu atât sufletul meu era mai încărcat. De gânduri nerostite. De mesaje scrise și șterse. De lucruri pe care le-am reprimat, nu pentru că nu contau, ci pentru că nu mai aveau unde să ajungă. Am ales să tac, crezând că protejez ceva. Poate pe el. Poate amintirea a ceea ce am fost. Dar tăcerea nu vindecă — doar arhivează durerea mai adânc. E greu să accepți că poți pierde un om care încă există. Că poți plânge o prietenie care nu s-a rupt oficial, dar nu te mai ține. Și poate cea mai mare durere nu e schimbarea lui… ci faptul că eu am rămas aceeași, așteptând.