Povestea unui suflet

 Am chef de duca...de petreceri si de momente instantanee.  As vrea sa nu tin cont de ceas, restrictii, de programe si alte detalii. Imi este dor de viata pe care o aveam inainte de aceasta pandemie, simt ca ne-a furat o parte din noi, din personalitatea noastra si a pus monopol pe imbratisari. Stiu, poate multi spun ca asta tine fix de ceea ce ne dorim noi, si ca putem sa facem asta in continuare, insa in astfel de lucruri sunt implicare mai multe persoane si trebuie cumva sa tinem cont si de ceea ce isi doreste celalalt....si uneori nu poti sa intrebi daca poti sa oferi o imbratisare, ci pur si simplu vrei sa o faci... insa, in situatia actuala nu stii cum gandeste fiecare despre virusul acesta. 

 Sunt la birou de mai bine de-o ora, am un dor nebun sa scriu...am multe ganduri si totusi nu am asternut nimic pe "hartie". Ating tastele energic, dar la fel sterg si gandurile. 

 10-12 septembrie - Vacanta la mare.  Am ales sa mergem la mare, chiar daca eu nu sunt dornica de aceasta zona, probabil complexele mele ma fac sa fiu reticenta cand vine vorba despre plaja.  Ideea de a pleca cateva zile a venit brusc, din dorinta de a le aduce parintilor mei o bucurie, caci ei nu au mai fost la mare de ani de zile. Au facut tot ce au putut ca sa avem o locuinta decenta, sa avem ce pune pe masa, sa ne cumpere tot ce ne trebuia pentru scoala...si mereu, au lasat vacanta in stand by.  Copilul meu a vazut prima data intinderea mare de nisip, a fost o incantare.

 Este luni si sunt la birou, putin obosita dar imi este greu sa recunosc acest lucru. Imi doresc atat de mult sa fac in asa fel incat sa nu ne opreasca lipsa banilor pentru finalizarea visului nostru, imi doresc sa nu rupem din nevoiile copilului in aceasta perioada... asa ca am zis sa fac ceva in privinta asta, mi-am gasit un job part time.  In sufletul meu simt o durere ce ma apasa, caci am pierdut clipe pretioase din viata copilului meu, in detrimentul banilor, caci pentru asta vin la munca. Stiu cumva ca o fac tot pentru el, dar poate ca el se multumea si cu o locuinta mai modesta, sau cu haine si jucarii mai putine, dar vreau sa ii ofer cat mai mult din toate, sa descopere si sa fie la un nivel modest, sa nu simta o oarecare inferioritate.  Lupt si fac ce pot pentru el. Il iubesc maxim de mult, e un sentiment pe care inca nu am invatat sa il descriu in cuvinte, mi se pare ca oricat as incerca nu gasesc o asemanare la fel de puternica pentru aceste sentimente.  I...

 18-22 august - Vacanta de vara Alba Iulia-Deva-Hunedoara O vacanta de familie linistita, momente de familie pe care le asteptam de mult timp. 

 Am descoperit un album interesant al celor de la Taxi  , piesele pe care le canta din suflet si pe care TU ca si ascultator le traiesti la intensitate maxima, chiar daca nu ti-ai propus sa te concentrezi asupra versurilor, cumva... ceva din interior te indeamna sa traiesti odata cu versurile.  Imi place ideea pe care au avut-o, probabil inspirati de pandemia in care inca traim, in care purtam masti si ne acoperim chipul. Toate piesele au videoclip realizat doar din grimasele oamenilor si mimicile fetei.  Mi se pare atat de pretios un zambet! Mi-a fost dor de ruj, de obraji... de tot ce transmite emotie.

 Am ajuns deja in iunie, nu imi vine sa cred cum a zburat timpul. Am o mie de vise si dorinte pe care mi le-am pus pentu anul acesta, imi doresc din tot sufletul sa le indeplinesc. In prezent sunt lucruri care ma fac fericita, momente in care nu imi incap in piele de bucurie, clipe in care nu realizez ca mai stiu sa zambesc... recunosc, imi este dor de viata mea in care sa nu depind de ritualuri bine stabilite. 

 Dimineata cu picaturi marunte, cu ganduri multe si dureri in suflet. La radio canta The Motans , parca cineva a pornit muzica special pentru mine...nici nu mai pot asculta versurile, simt doar ritmul si ochii umezi. Trag aer in piept, ridic privirea si...nimic, lacrimile curg pe orbrajii rotunzi.  Aud usa, ma cufund in spatele monitorului si imi pun masca cat mai sus sa ascund chipul sifonat, salut protocolar si ma apuc de munca.  Astazi nu ma simt in puteri, nu am energie sa lupt cu starile pesimiste...azi nu, te rog eu nu.

 Cand spun ca nu mai pot, inca mai pot putin.  Aseara am clacat, am avut o iesire nervoasa, dupa care m-am refugiat intr-un plans necontrolat. Sunt om si am sentimente, dorinte si aspiratii... nu mereu pot sa fiu doar optimista, sunt momente in care ajung la capatul puterilor si simt nevoia de sprijin. Acum e un strgat de ajutor, pentru cei ce sunt alaturi de mine, va rog sa ma iertati si sa imi dati ragaz pentru a ma intelege. Nu fac toate aceste lucruri in mod premeditat, pur si simplu nu mai am elan sa visez, sa tolerez si mai ales am obosit sa fiu un om pe drumuri. Imi caut locul meu... Ma gandesc la toate momentele in care mi-am pus baza ca "mai e putin" insa acum nu mai pot sa cred asta, pur si simplu sunt dezamagita si pierduta intr-un univers gri.

        " Avem in viata cate o furtuna mare, restul sunt doar ploi"... Este sase dimineata, sunt la birou, stau si il ascult pe motan ...am ajuns sa ma naufragez in melodiile lui, ma regasesc si ma linistesc.       Trec printr-o perioada in care singura bucurie mi-o ofera timpul petrecut alaturi de copilul meu, in rest simt ca ritualul asta zilnic ma ofileste, imi fura stralucirea si energia;       Numar zilele, pun atata speranta in vara aceasta, astept cu nerabdare sa ne mutam la noi acasa, simt ca acolo pot sa fiu eu, sa ma exteriorizez alaturi de cei dragi si sa ma desfasor in largul meu, sa redescopar pasiuni si creatii.  Am intrat intr-un joc de roller coaster, incerc sa imi revin, sa imi adun puterile sa supravietuiesc peste perioada ce mi-a ramas in locul acesta.

Plâng... Imi plânge sufletul. Nu mai suport sa stau aici, nu ma regăsesc! Nu îmi găsesc liniștea... În minte îmi vine vorba "fi un om mai bun",  de parca eu as vrea sa fiu un grinch zilnic, dar efectiv răbdarea mea a ajuns la niște cote pe care nu mi le imaginam și pe care le-am depășit, însă sunt în punctul în care nu mai rezist fizic și psihic. Azi ma simt singura. Am senzația ca nimeni nu ma înțelege și nimănui nu ii pasa de ceea ce simt eu.

 Ascult melodia "Perfect fara tine" cantata de trupa Vama... eh, nu va ganditi ca ar fi vorba despre vre-o dezamagire, caci nu este asa.  Ritmul piesei ma duce cu gandul la o plimbare cu masina, muzica tare, gasca de prieteni si nici o grija la purtator.  Imi amintec de iesirile pe care le aveam cu MBF in timpul liceului, chiar daca erau pe distante scurte, timpul petrecut impreuna insemna mult pentru noi, era ca o gura de aer intr-un desert de griji. Acum privind in urma nu inteleg de ce ne simteam noi asa impovarati, ce porbleme existentiale consideram ca avem si de ce nu puteam sa ne bucuram de mici momente?

 Saptamana aceasta m-am vaccinat impotriva virusului ce ne-a schimbat intreg anul trecut. Sunt putin confuza daca am luat decizia cea mai buna.  Ma hranesc cu gandul ca orice schimbare trebuie sa porneasca de undeva, asa ca m-am ancorat in lupta aceasta si am pus o treapta catre dorinta de intoarcere la normal. Poate ca nu conteaza atat de mult farama pe care am facut-o eu, insa putin de la mine, cu putin de la altii, consider ca  putem face ceva impreuna. Daca stam pe margine si asteptam, o sa ne invartim in cercul vicios pe care l-am avut anul trecut.  Imi iubesc familia si pe aceasta cale vreau sa le spun asta. Ei au avut o importanta majora in decizia mea de a ma vaccina. Daca eu am sanse mai mici sa ma imbolnavesc (iar), atunci inseamna ca sunt sanse si mai mici ca eu sa le raspandesc acest virus.  M-am gandit si la posibilele consecinte... dar, pentru copilul meu, am zis sa fiu puternica si sa fac ceea ce tine de mine ca el sa triasca o viata normala, fara...

 Ma rascolesc amintirile, am un dor nebun sa ma gandesc la trecutul meu, la cum eram inainte si ce activitati aveam. Nu regret nimic, chiar daca au fost lucruri pe care nu le-am facut atunci si consideram ca trebuie, acum dupa atatia ani am realizat ca erau maruntisuri care nu conteaza.