Povestea unui suflet

 E ceva special în a vedea pe cineva atât de important pentru mine cum se luminează la față, cum vorbește altfel, cum își găsește un nou început. M-au emotionat aceste zile, am simțit o bucurie imensă...ca si cum toate emoțiile pozitive imi apartineau. Și sunt sincer fericită pentru el. Chiar sunt. Doar că… în timp ce mă bucur, simt și o teamă mică, ascunsă după zâmbet: dacă o să-l pierd puțin câte puțin? Dacă umărul pe care m-am sprijinit ani la rând o să fie mai departe? Dacă distanța apare nu pentru că vrem, ci pentru că viața cere alte priorități? Poate că e normal să simt asta. Poate că orice legătură adevărată trece prin astfel de momente. Mă gândesc la piesele Voltaj, la felul în care cântă despre prietenie, timp și drumul comun. Îmi răsună în minte ideea că uneori oamenii dragi se duc înainte, dar rămân tot ai tăi – indiferent de schimbările din viața lor. Așa că aleg să cred în noi doi – în prietenia care a trecut prin toate. Iubirea lui nu ne șterge povestea. Doa...

Ploaie, gânduri, emoție și visare Sunt zile în care ploaia cade nu doar peste oraș, ci și peste noi. Picăturile își fac drum pe geam ca niște linii fragile de creion, conturând forme care se schimbă înainte să apuci să le înțelegi. Și poate tocmai de aceea, în liniștea ei, ploaia ne obligă să ne ascultăm mai atent gândurile. Când cerul se lasă în nuanțe gri, parcă se deschide în noi o altă lume: una mai lentă, mai profundă, mai adevărată. Gândurile vin în șoaptă, emoțiile pulsează ușor, iar visarea se strecoară printre ele ca o lumină caldă într-o încăpere rece. Ploaia are acest dar ciudat – de a scoate la suprafață tot ceea ce, în zilele senine, ascundem în grabă: întrebări, amintiri, doruri, bucăți mici de curaj sau fragilitate. Sub ritmul ei constant, parcă îți permiți să fii mai sincer cu tine. Să te oprești. Să respiri. Să simți. Și poate că nu întâmplător, visarea se naște cel mai frumos atunci când afară plouă. Când realitatea se estompează în sunetul ploii și îți lași mintea li...

Singuri sub același cer, în aceeași casă, dar cu sentimente confuze Există momente în care apropierea fizică nu mai garantează apropierea sufletească. Stăm în aceeași casă, împărțim aceleași camere, aceeași lumină care intră prin geam, același cer care ne acoperă nopțile… și totuși, pare că trăim în lumi diferite. Nu e mereu vorba despre tăcere. Uneori vorbele există, dar sunt goale. Alteori zâmbim, dar e un zâmbet mecanic, reflexul unei rutine pe care o cunoaștem prea bine. Iar între noi se strecoară încet, ca o umbră, un sentiment al rătăcirii. Nu știm exact ce s-a schimbat sau când, doar că ceva nu mai e la fel. Confuzia sentimentelor e poate cea mai grea etapă: nu pentru că doare intens, ci pentru că nu înțelegem încă ce simțim. E o luptă între dorința de a salva și nevoia de a pleca, între atașament și distanță, între ceea ce era și ceea ce este. Și atunci ajungem să ne întrebăm: cum e posibil să te simți singur lângă cineva cu care ai împărțit totul? Adevărul e că singurătat...

25 noiembrie are mereu ceva special în aer. E ziua în care orașul începe să miroasă a portocale și scorțișoară, când oamenii își pregătesc listele de dorințe, iar luminițele încep, timid, să apară prin ferestre. E prima adiere a Crăciunului, o lună fix înainte ca magia să se așeze complet peste noi. Pentru mine, însă, 25 noiembrie înseamnă mai mult decât începutul sezonului de sărbătoare. Este ziua în care cel mai bun prieten al meu s-a îndrăgostit. Nu știu dacă s-a întâmplat brusc sau dacă iubirea îl urmărea de ceva timp, pregătită să izbucnească exact atunci. Dar în acea zi, ceva din el s-a schimbat. Avea privirea aceea... aceea pe care o recunoști doar când cineva începe să simtă mai mult decât ar putea accepta. Zâmbea altfel, vorbea altfel, era mai prezent și, în același timp, cu mintea dusă departe, acolo unde se născuse povestea lui. Îi vedeam emoția — curată, simplă, ca o ninsoare care cade pentru prima dată. Și m-am trezit gândindu-mă cât de ironic este că exact când lumea într...