Am ajuns la birou, mi-am făcut treburile matinale, iar acum privesc pe geam cum picură. În suflet mi se aștern mii de amintiri, închid ochii și ascult muzica. Am o perioadă melancolică, în care mă surprind reflectând asupra vieții mele, asupra așteptărilor pe care le aveam de la această vârstă și asupra lucrurilor pe care mi-am dorit să le realizez.
Și îmi dau seama că, într-un fel, am aproape tot ce mi-am propus. Am muncit, am construit, am ajuns în puncte în care, poate, cândva doar speram să ajung. Și totuși, simt că îmi lipsește ceva. Îmi lipsește validarea că fac bine ceea ce fac, confirmarea aceea care să-mi ofere liniștea că sunt pe drumul cel bun.
Nu știu de ce îmi este atât de greu să văd ceva bun în mine, deși aud adesea complimente și observ că reușesc să las o impresie frumoasă acolo pe unde trec. Oamenii îmi spun lucruri frumoase, îmi apreciază felul de a fi, însă eu continui să mă întreb dacă sunt suficient de bună, dacă fac lucrurile așa cum ar trebui și dacă ceea ce ofer este cu adevărat valoros.
Poate că, de fapt, nu validarea celor din jur îmi lipsește. Poate că am nevoie să învăț să mă privesc și eu cu aceeași blândețe cu care mă privesc ceilalți. Să pot recunoaște în mine lucrurile bune fără să aștept ca cineva să mi le confirme.
Simt că, uneori, trebuie să port o mască. Deși nu este foarte departe de ceea ce sunt eu, o port pentru a nu lăsa să se vadă oboseala de pe chipul meu sau grijile pe care le duc în suflet. Zâmbesc, îmi văd de treabă, îmi îndeplinesc responsabilitățile și merg mai departe, chiar și în zilele în care gândurile mele sunt departe de ceea ce arăt la exterior.
Poate că m-am obișnuit atât de mult să fiu bine, să mă descurc și să las impresia că totul este în regulă, încât uneori uit să mă mai întreb ce simt eu cu adevărat. Și poate că tocmai de aceea, în astfel de momente, când plouă, când ascult muzică și când am câteva clipe doar pentru mine, toate gândurile pe care le țin deoparte își găsesc locul.
Mă gândesc la omul care sunt astăzi, la omul care îmi imaginam că voi deveni și la toate lucrurile pe care încă le aștept de la mine. Uneori, am impresia că sunt prea exigentă cu mine însămi, că nu știu să mă bucur suficient de ceea ce am realizat și că, indiferent cât de departe ajung, găsesc mereu ceva ce aș fi putut face mai bine.
Poate că nu am nevoie de mai multe reușite, de mai multe complimente sau de mai multe confirmări din exterior. Poate că am nevoie doar de puțină liniște, de mai multă încredere în mine și de capacitatea de a-mi recunoaște singură valoarea.
Până atunci, îmi las gândurile să curgă odată cu ploaia, ascult muzica și mă bucur de acest moment de melancolie. Poate că uneori avem nevoie să ne oprim puțin, să privim în urmă și să ne întrebăm dacă suntem cu adevărat fericiți cu ceea ce am devenit.
Iar eu, astăzi, încă îmi caut răspunsurile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Un alt suflet isi da cu parerea: