Ganduri de octombrie

 E luni. Plouă, e frig, iar eu privesc pe fereastra biroului. Fizic, sunt aici. Mintea mea, însă, e departe, alergând printre lucrurile pe care le am de făcut, planurile care se adună și zilele care se anunță tot mai aglomerate.

Urmează o perioadă plină, cu activități pentru pitici, pregătiri pentru zilele speciale, dar și cu toate lucrurile care ne așteaptă acasă. Am o agendă în care îmi scriu aproape fiecare pas. Am nevoie de ea ca să mă pot organiza, să nu uit, să reușesc să le așez pe toate cumva în zilele care, uneori, par mult prea scurte.

Și totuși, printre toate aceste planuri, există momente în care timpul se oprește.

Azi-noapte, la două și jumătate, eram pe marginea patului și o priveam pe cea mică dormind.

Se apropie ziua ei și încă nu-mi vine să cred că au trecut deja patru ani.

Patru ani de când stăteam în pat, fără să fac niciun efort, așteptând doar ca ea să crească. Patru ani de când zilele mele arătau altfel, când timpul se măsura în griji, speranțe și așteptări, iar cel mai important lucru pe care îl puteam face era să am răbdare.

Sarcina cu risc și-a lăsat amprenta asupra sufletului meu. Nu a fost o perioadă pe care să o pot așeza pur și simplu într-un colț al memoriei și să merg mai departe. Am trecut greu peste acele momente, iar unele dintre ele au rămas atât de vii, încât, uneori, am senzația că s-au întâmplat ieri.

Poate că atunci când treci printr-o asemenea experiență, timpul nu mai funcționează la fel. Zilele trec, copiii cresc, viața își urmează cursul, dar în tine rămâne o parte din femeia care aștepta, care se temea, care spera și care își dorea, mai presus de orice, să ajungă să-și țină copilul în brațe și să-l vadă crescând.

Iar acum o privesc dormind.

Are aproape patru ani. Patru ani de zâmbete, de îmbrățișări, de năzbâtii, de descoperiri și de momente pe care atunci poate că nu am știut întotdeauna să le trăiesc pe deplin, dar pe care astăzi le privesc cu alți ochi.

Mă uit la ea și îmi vine să dau timpul înapoi, măcar pentru o clipă, ca să-i spun femeii care eram atunci că va fi bine. Că într-o zi nu va mai sta întinsă în pat numărând zilele și așteptând. Că într-o zi își va privi fetița dormind liniștită și se va minuna de cât de repede au trecut anii.

Mi-aș dori să-i pot spune că, dincolo de toate fricile, o așteaptă o iubire pe care încă nu o poate cuprinde în cuvinte.

Poate că de aceea mă emoționează atât de mult apropierea zilei ei de naștere. Nu este doar despre încă un an care trece. Este și despre tot ce a fost înainte. Despre așteptare, despre teamă, despre puterea pe care nu știam că o am și despre drumul pe care l-am parcurs până aici.

Luni plouă, agenda mea e plină, iar mintea îmi aleargă deja spre următoarele zile.

Dar azi-noapte, la două și jumătate, toate acestea au dispărut pentru câteva minute.

Am fost doar eu și ea.

Mama și fetița ei.

Iar eu am rămas acolo, pe marginea patului, privind-o și încercând să înțeleg când au trecut patru ani.

Patru ani de când am învățat să aștept.

Patru ani de când iubirea mea a căpătat un chip.

Și, poate, patru ani de când o parte din mine a început să respire din nou.