Duminică

 Duminică. Treburi casnice, gânduri pentru viitor și dorința de a face de toate pentru a-i vedea fericiți pe cei de lângă mine.

Acum lucrez la „proiectul tortului necomestibil”. Sunt într-o perioadă în care bucuriile s-au mutat în lucrurile mărunte și în creațiile pe care le fac pentru dorința sufletului meu. Chiar dacă uneori asta înseamnă ore de nesomn, mai puțin timp pentru odihnă și zile în care timpul pare să nu-mi mai ajungă, rezultatul mă energizează și îmi aduce o satisfacție pe măsură.

Lucram cu drag, liniștită în lumea mea, până am primit un mesaj…

Intenția era simplă: să ies puțin la o gură de aer. Nimic ieșit din comun. Asta până când echipa mămicilor a început să joace fotbal cu piticii. 

A urmat o oră intensă, gălăgioasă, obositoare și atât de frumoasă. O oră plină de râsete, alergare, emoții și momente speciale care mi s-au întipărit în suflet.

Și m-am gândit la copilul meu.

Sper ca și el să fie la fel de entuziasmat de astfel de momente. Sper ca, peste ani, să-și amintească faptul că mama lui, deși părea uneori prea serioasă, prea riguroasă și aproape intangibilă în fața lucrurilor „nebunești”, avea, undeva în spatele acestei rigidități, un suflet de copil.

Un suflet care încă știe să râdă, să alerge, să se murdărească, să se bucure fără motiv și să lase deoparte, măcar pentru o oră, toate grijile lumii.

Poate că, până la urmă, fericirea nu stă în lucrurile mari pe care le construim pentru viitor, ci în momentele mici pe care le trăim astăzi.

Iar uneori, cel mai frumos lucru pe care îl putem face pentru copiii noștri este să le arătăm că și noi știm să fim copii. ❤️

A venit toamna.

Picură mărunt, aproape timid, ca și cum cerul nu vrea să deranjeze pe nimeni.

Îmi răsare un zâmbet în colțul gurii și mă uit la pantofii mei roz cum se stropesc. Altădată, poate, m-aș fi ferit de bălți, aș fi grăbit pasul, aș fi încercat să-i păstrez curați.

Astăzi nu.

Astăzi îi las să se ude. Pentru că am așteptat toamna asta. Am așteptat aerul ei rece, mirosul de pământ umed, lumina aceea moale care se așază peste oraș ca o liniște. Am așteptat frunzele care renunță, una câte una, la verde și se transformă în galben, arămiu, roșu, ruginiu.

Merg încet.

Sub pașii mei, frunzele foșnesc. E un sunet pe care îl iubesc. Parcă fiecare pas spune: e în regulă să încetinești.

Privesc covorul colorat de la picioarele mele și, pentru câteva clipe, nu mai simt nevoia să ajung nicăieri.

Și poate că asta îmi place cel mai mult la toamnă.

Nu ne promite începuturi spectaculoase. Nu ne cere să înflorim, să fim mai buni, mai puternici, mai rapizi. Nu ne spune că trebuie să facem mai mult.

Ne arată, pur și simplu, că există frumusețe și în desprindere. Că frunzele nu se agață de crengi atunci când le vine vremea să plece. 

Cad.

Și în căderea lor există o eleganță pe care noi, oamenii, uităm uneori să o învățăm.

Poate că și noi ar trebui să știm când să lăsăm lucrurile să plece.

Un gând. O teamă. Un loc. O versiune mai veche a noastră.Un „trebuie” pe care l-am purtat prea mult.

Toamna mă face să mă gândesc la toate lucrurile pe care le ținem strâns, deși poate că au venit deja cu tot cu timpul lor de plecare.

Și, privind frunzele de pe asfalt, înțeleg din nou că nu orice sfârșit este o pierdere.

Uneori, este doar o formă de a face loc. Pentru liniște.Pentru noi.Pentru ceea ce urmează.Picură în continuare.

Pantofii mei roz sunt acum plini de stropi, iar eu zâmbesc. Nu mă mai grăbesc. Mă uit la copaci, la frunze, la cerul cenușiu și simt cum ceva din mine se așază. Ca și cum, odată cu toamna, lumea a apăsat încet butonul de „pauză”.

Și poate că exact asta aveam nevoie.

Să merg fără grabă.Să simt frunzele sub picioare.Să ascult ploaia.Să privesc. Să respir.Să-mi amintesc că viața nu se întâmplă doar în zilele însorite.

Uneori, cele mai frumoase momente vin cu cerul gri, cu părul ușor umed și cu pantofii pătați de ploaie.

Uneori, liniștea vine tocmai atunci când nu mai încercăm să o căutăm.

A venit toamna.

Și, odată cu ea, parcă m-am întors puțin la mine.

 

Septembrie...

 E septembrie. Prima zi de toamnă. 🍂

Afară e un aer rece, dar plăcut. Mi-am luat rochița roșie cu buline și defilez printre foșnetul primelor frunze căzute. Ascult muzică în căști și, pentru câteva clipe, simt că mă transpun într-o poveste.

Ador anotimpul acesta… E plin de culoare, de melancolie, de schimbări și, mai ales, de sentimentul acela de „acasă”. De locul în care ne retragem când plouă, când vremea se răcește și ne strângem împreună în jurul mesei să povestim, să gătim sau să ne jucăm. ❤️

Viața de familie este minunată atunci când reușim să ne rupem, măcar din când în când, de dorința cotidiană de a face lucruri care, pentru unii, par importante, dar care poate suporta amânare. Pentru că și amânarea continuă, până la urmă, nu duce nicăieri.

Uneori avem lucruri de făcut, vrem sau nu vrem. Dar, în sufletul nostru, ne-am dori doar să ne petrecem timpul împreună. Să fim acolo. Cu adevărat.

Tocmai ce a trecut vacanța de vară… concediul nostru, pe care l-am petrecut tot în România, dar din care ne-am întors cu sufletele pline de amintiri. 

Mă simt atât de bine atunci când reușim să facem lucruri împreună cu piticii. Să-i surprindem cu un loc inedit, cu o aventură, cu ceva ce nu au mai făcut.

Vara aceasta au mers cu bobul, au escaladat un perete de 9 metri, au fost pe tiroliană și ne-am dus la Destiny Park — un loc pe care l-au îndrăgit, chiar dacă am stat acolo doar câteva ore.

Poate că, până la urmă, nu contează cât durează o experiență, ci cât de mult rămâne din ea în suflet. ✨

Sper ca toamna aceasta să reușim să o colorăm cu momente frumoase. Să surprindem weekendurile, să ne facem timp unii pentru ceilalți și să strângem cât mai multe amintiri.

Și, mai presus de toate, sper să nu-mi pierd zâmbetul pe care îl am astăzi. ❤️

Pentru că uneori, fericirea nu înseamnă să avem mai mult timp.

Înseamnă să alegem să-l petrecem împreună.