Oare am simțit iubirea sau doar am învățat să o conturez...

„Spuneai că vorbeam frumos despre dragoste... dar oare chiar o simțeam sau o hiperbolizam, amăgindu-mi realitatea?”

M-am întors de atâtea ori la gândul acesta, încercând să înțeleg unde se terminau sentimentele mele și unde începea povestea pe care mi-o construisem în minte. Dacă iubeam ceea ce trăiam sau dacă iubeam, mai degrabă, ceea ce speram că va deveni. Dacă erau fluturi în stomac sau doar neliniștea aceea pe care o confundam cu intensitatea. Dacă era iubire sau dorința mea atât de mare de a fi iubită, încât eram dispusă să văd frumusețe chiar și acolo unde ea abia mai respira.

Privesc în urmă și îmi dau seama că am fost întotdeauna o visătoare. Am vrut să trăiesc într-o lume de poveste, în care iubirea nu se măsoară în absențe, în promisiuni amânate sau în momente rare de tandrețe. Am vrut iubirea din romanele pe care le citeam cu sufletul deschis, iubirea aceea care te vede, te alege, te cuprinde cu tot ceea ce ești și nu te face să te întrebi, în fiecare zi, dacă ești suficientă.

Poate că am crezut prea mult în povești. Sau poate că nu am crezut niciodată suficient în mine. Pentru că, în realitate, lucrurile au stat altfel. De multe ori, am primit firimituri și le-am transformat în festinuri. Un gest mic devenea o dovadă de iubire. O clipă de apropiere îmi hrănea speranța pentru săptămâni întregi. O vorbă frumoasă ștergea, pentru o vreme, toate cuvintele care mă răniseră. Și, cumva, reușeam să construiesc castele întregi din lucruri atât de fragile, încât orice adiere de indiferență le-ar fi putut dărâma. Dar eu nu voiam să văd fragilitatea lor. Voiam să cred în ceea ce construisem.

Poate pentru că era mai ușor să înfrumusețez realitatea decât să accept că ea nu semăna deloc cu visul meu. Poate pentru că, atunci când îți dorești foarte mult ca un om să fie acasă, începi să numești acasă orice loc în care îți este permis să rămâi puțin. Chiar dacă nu te simți în siguranță. Chiar dacă îți este frig. Chiar dacă, în adâncul sufletului, știi că meriți mai mult decât un loc în care trebuie să te micșorezi pentru a încăpea.

Și totuși, am rămas…

Multă vreme m-am întrebat de ce. De ce nu am plecat atunci când ceva în mine știa deja că nu era suficient? De ce am găsit atâtea explicații pentru lucrurile care mă dureau? De ce am avut mai multă răbdare cu absențele altcuiva decât cu propriile mele nevoi? De ce mi-a fost atât de greu să aleg liniștea în locul speranței?

Poate că mi-a fost frică de singurătate. Poate că mi-a fost teamă că, dacă plec, voi pierde nu doar omul de lângă mine, ci și toate viitorurile pe care mi le imaginasem alături de el. Pentru că uneori nu rămâi doar pentru ceea ce ai, ci și pentru ceea ce ai sperat atât de mult că vei avea. Rămâi pentru promisiunea unei iubiri care încă nu s-a întâmplat, dar în care ai investit deja atât de mult din tine, încât renunțarea pare o pierdere imposibil de suportat.

Sau poate că, undeva, foarte adânc, nu credeam că merit altceva. 

Mi-e greu să recunosc asta. E dureros să te uiți în urmă și să realizezi că, în timp ce încercai să convingi pe cineva să te iubească așa cum aveai nevoie, tu însăți învățai să te mulțumești cu tot mai puțin. Că ai început să-ți negociezi nevoile, să-ți ascunzi dorurile, să-ți cenzurezi întrebările, doar pentru a nu părea prea mult. Prea sensibilă. Prea pretențioasă. Prea intensă.

Și, încetul cu încetul, ai ajuns să te întrebi dacă nu cumva chiar tu erai problema. Dacă nu simțeai prea mult. Dacă nu cereai prea mult. Dacă nu visai prea mult.

Când, de fapt, poate că nu cereai decât să nu te mai simți singură în doi.

Nu știu când am început să mă privesc cu atâta îndoială. Nu știu când am ajuns să cred că iubirea trebuie câștigată prin răbdare, prin înțelegere nesfârșită, prin capacitatea de a ierta și de a aștepta. Poate că am confundat prea mult timp sacrificiul cu iubirea și rezistența cu devotamentul. Poate că am crezut că, dacă voi iubi suficient de frumos, suficient de profund, suficient de mult, voi reuși să transform ceea ce primeam în ceea ce aveam nevoie.

Dar iubirea nu ar trebui să fie un examen pe care îl dai în fiecare zi, sperând că, într-o bună dimineață, vei primi în sfârșit nota de trecere.

Și poate că aici se ascunde cea mai tristă parte a poveștii mele: nu faptul că nu am primit întotdeauna iubirea pe care mi-o doream, ci faptul că am început să cred că puținul primit era tot ceea ce puteam eu să merit. 

Astăzi, nu mai vreau să mă judec pentru fata care a rămas. Încerc să o înțeleg. Să-mi amintesc că ea nu știa tot ce știu eu acum, că spera, că se agăța de lucrurile frumoase, că încerca să salveze o poveste în care își pusese toate visurile. Poate că nu avea nevoie de cineva care să-i spună cât de naivă a fost. Poate că avea nevoie să audă că nu era greșit să-și dorească o iubire mare, ci doar dureros să creadă că trebuie să se mulțumească cu una care o făcea să se simtă atât de mică.

Poate că, într-o zi, voi privi înapoi fără să mă mai întreb de ce nu am fugit. Poate că voi înțelege că uneori oamenii rămân nu pentru că nu văd adevărul, ci pentru că încă mai speră că adevărul se va schimba. Și poate că mă voi ierta pentru toate momentele în care am făcut dintr-o firimitură un miracol, doar pentru că îmi era atât de foame de iubire.

Iar dacă mă întrebi astăzi dacă am simțit cu adevărat dragostea sau dacă doar am hiperbolizat-o, nu știu dacă am un răspuns.

Știu doar că am simțit. Poate chiar mai mult decât am știut să duc. Dar nu mai știu cât din ceea ce am simțit s-a născut din ceea ce era acolo și cât din ceea ce am adus eu, cu toate visurile, fricile și speranțele mele.

Și poate că nu trebuie să aflu toate răspunsurile acum.

Poate că, pentru prima dată, nu mai am nevoie să transform durerea într-o poveste frumoasă ca să o pot suporta. Poate că pot să o las să fie ceea ce a fost: să recunosc ce mi-a lipsit, ce am acceptat și ce nu mai vreau să accept.

Pentru că, dincolo de toate poveștile pe care am încercat să le trăiesc, există una pe care am uitat prea mult timp să o scriu.

Povestea în care mă aleg și eu pe mine.