Treceți la conținutul principal

Retrospectiva 2009

       E penultima sambata din acest an…am facut curatenie in limitele puterilor mele si mi-am dat seama ca totul s-a dus asa de repede.
       E Timpul a zburat, dar macar a lasat in urma un an plin de sentimente diferite…de la lacrimi de tristete pana la cele de dor, de la sentimente de indiferenta pana la cele de iubire nemarginita, de la clipe in care am ras fortat pana la clipe in care am ras cu pofta si mult, clipe in care mi-a tresarit inima de frica,emotii, bucurii si entuziasm.
       E Toate aceste intamplari imi vin in minte ca si cum le-am privit de curand intr-un film…dar adevarul este ca sunt franturi din viata pe care am petrecut-o in acest an.
       E Chiar daca m-am indepartat de anumite persoane si mi-a parut rau…cu timpul mi-am dat seama ca am facut bine, caci acum simt cu adevarat o imbratisare de cuvinte cand vorbesc cu aceste fiinte omenesti.
       E Am avut parte de momente in care simteam nevoia sa ma asculte cineva si nu era nimeni langa mine, dar treptat totul a reintrat pe un fagas normal…am gasit am fost gasita de o persoana cu suflet cald si cu o rabdare puternica, caci altfel nu ar fi rezistat alaturi de mine atat amar de vreme.
       E Mi-am dat seama ca oricat de mult as nega, sunt o rasfatata si mi-ar fi greu sa renunt la acest “tabiet”…simt ca acest deliciu face parte din mine si fara el nu as mai fi eu - m-as transforma intr-o prefacuta de doi bani.
       E Anul acesta am spus cuvinte pe care nu credeam ca o sa le descos vreodata din sufletul meu. Mi-am dat seama ca nu este bine sa fiu introvertita…sunt persoane care trebuie sa stie ceea ce simt si gandesc (asta nu inseamna ca o sa imi iau un megafon sa strig in gura mare diverse lucruri din viata personala), pentru asta trebuie sa folosesc sita prin care cern increderea oamenilor si dupa aceea sa ii aleg pe cei carora le spun aceste “secrete interioare”.
       E Mi-am serbat ziua de nastere intr-un cadru cat se poate de restrans…am trecut peste dorinta pe care o avea in urma cu un an – ca la 20 de ani sa ii am alaturi pe toti amicii care au un rang ceva mai special si sa depanam amintiri, sa cantam si chiar sa dansam strangaci (caci altfel nu ma pricep). Am avut parte de niste vizite neasteptate care mi-au adus un zambet pe chip, dar in doar cateva minute acesta a disparut…mi-am dat seama ca a fost doar o vizita scurta “ venit-vazut-urat-pupat-plecat”.
       E Totusi consider ca ziua mea a fost speciala…un singur invitat, dar care ocupa un loc deosebit in inima mea. “Putin, dar bun”.
       E Am strans un car de amintiri pe mi-as dori sa nu le uit niciodata, multe dintre ele le-am scris pe blog…iar o alta parte din ele sunt aici ♥ in inima.
       E Viata m-a invatat ca nu e rentabil sa port ranchiuna in suflet; Degeaba ma agit eu, daca celalalt uita repede si se preface ca nimic nu s-a intamplat.
       E Nu trebuie sa bag toate prostiile in seama, sunt putine lucruri care ar trebuii sa ma intereseze cu adevarat –iubirea, familia, sanatatea, viitorul meu si micile chichite care fac viata mai frumoasa).
       E Prietenii…ce pot spune despre ei, mi-am dat seama ca am o conceptie putin “invechita”? Mi-ar placea sa existe cineva care sa indeplineasca niste criterii simple dar de baza. Incredere. Simplitate. Sinceritate. Veselie. Vorbarie… poate am nevoie de o pereche de ochelari de vedere sa vad aceste detalii, sau poate nu acord timpul potrivit pentru a le descoperii.
       E Daca pana nu demult, ma consideram o sihrastra, care nu are pe nimeni inafara de familie, iubit si 2-3 cunostiinte on-line…de curand am realizat ca o amicitie se poate pastra mult timp in tacere, am amici deci exist .
       E Au fost si probleme de sanatate despre care am vrut sa nu vorbesc pentru ca m-as simtii si mai slaba daca ceilalti ar stii de suferintele mele. Pot sa lupt cu mine, asta inseamna ca sanatatea ar trebui sa fie mai usor de infrant.
       E Am gresit mult, dar am stiut sa imi asum vina si sa imi cer iertare…prin acesta cale vreau sa mai spun inca o data “imi pare rau” tuturor celor ce le-am gresit si mai ales care imi citesc blogul.
       E Am furat si poate ca uneori nu am platit aceste furturi neanuntate. Am furat inima lui, zambetele oamenilor tristi, cuvintele nerostite dar care se citesc pe chip, sentimente pe care nu stiu sa le descriu si restul lucrurilor pe care le pastrez in cutia cu amintiri.
       E La insiste, am incercat sa gatesc…nu am facut niciodata o mancare in intregime, dar dulciurile sunt parte din specialitatile pe care ma pricep sa le fac (cap-coada) si pe care nu ezit sa le prepar in singuratate si sa astept parerile celorlalti.
       E Am rasfoit paginile cartilor despre care as fi putut sa spun cu tarie ca nu or sa ma incante, acum imi doresc sa am vointa ca in anul ce vine sa citesc mai mult.
       E Renunt acum la aceasta retrospectiva si imi doresc ca anul ce vine sa fie macar la fel de bun ca acesta.

Comentarii

  1. a fost un an al extremelor, de l abucurii nespuse pana la lacrimi amare. A fost un an in care s-au facut alegeri grele, si s-a ajuns la rezultate mari ;) frumos articol

    RăspundețiȘtergere
  2. Anul 2009, Luna Martie, Ziua 22 merita memorate...e anul schimbarii...anul sentimentelor...anul avansarii. Asteptam sa vedem ce ne aduce si 2010.

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Un alt suflet isi da cu parerea:

Postări populare de pe acest blog

Iarna

 Iarna asta nu a venit tiptil. A venit hotărâtă, cu zăpadă până la genunchi și cu troiene care parcă voiau să ne pună la încercare răbdarea. Drumul spre muncă a fost astăzi mai mult decât un simplu drum. A fost o aventură. Pași grei prin omăt, respirație aburindă, mâini înghețate și copii care pășeau curajoși prin nămeți, cu ochii mari și obrajii roșii. Am mers pe jos prin troiene, cu zăpada scârțâind sub pași, simțind cum fiecare pas cere un pic mai mult efort decât de obicei. Și totuși… ce priveliște! Copacii îmbrăcați în alb, liniștea aceea curată pe care doar iarna ți-o poate oferi, fulgii care încă mai dansau în aer. Era greu de dus în piept frigul, era greu ritmul, mai ales când timpul parcă alerga împotriva noastră. Dar era și o frumusețe care îți tăia respirația. Uneori viața ne pune în față drumuri mai anevoioase, dar tocmai ele ne arată cât de puternici suntem. Și cât de mult contează să mergem înainte, chiar și prin zăpadă până la genunchi. Astăzi am înțeles că iarna...

Happy 22

La inceput nu credeam, cu trecerea zilelor incepeam sa imi doresc ... pe parcurs speram ca totul o sa fie bine si chiar vroiam sa ajung sa ma bucur de acest moment. Astazi pe 22 martie, noi doi, implinim doi ani de cand ne-am unit singuratatile, astfel nu mai suntem doi straini in noapte, ci am devenit doi oameni de nedespartit, care trec impreuna peste probleme si sunt alaturi la bine si la greu. Am asteptat aceasta zi, asemeni unui copil ce este emotionat, entuziasmat si dornic sa descopere cat mai repede cadourile de sub pomul de Craciun. "Azi" reprezinta pentru mine un vis implinit. Este relatia cea mai lunga pe care am avut-o pe parcursul a cei aproximatix 22 de ani pe care ii am. EL este un barbat-copil care are chiar 22 de ani, un numar care imi face placere sa il pronunt, cel putin astazi ma face sa zambesc copilareste si sa cred din ce in ce mai mult ca visele devin realitate daca lupti pentru ele. Este relatia in care am pus cele mai multe sentimente, am iubit inte...

Timp de calitate

Într-o dimineață liniștită de weekend, casa era scăldată într-o lumină blândă, ca mierea. Mama cu părul roșu se trezise prima. Își strânsese părul într-un coc dezordonat și pregătea ceaiul, când a auzit pași mici și grăbiți pe hol. — Mami, e weekend! a șoptit fetița, de parcă ar fi împărtășit un mare secret. Curând, cei doi copii erau deja plini de planuri. Fetița s-a așezat pe podea cu un caiet și a început să deseneze inimioare și povești inventate, în timp ce băiețelul încerca să ajungă la borcanul cu ciocolată, convins că weekendul trebuie să înceapă cu ceva dulce. Mama îi privea zâmbind. Nu se grăbea nicăieri. Weekendul era despre ei — despre râsete, despre încercări stângace și mici aventuri casnice. — Bine, a spus ea, prefăcându-se serioasă. Micul dejun special de weekend începe… cu ajutor de la bucătari! Copiii au izbucnit în chicote. Au amestecat, au gustat pe furiș și au făcut mai multă dezordine decât mâncare — dar nimănui nu-i păsa. După micul dejun, s-au...

Eu si luna

Sunt seri în care liniștea nu mai apasă, ci mângâie. Seri în care cerul devine o confesiune, iar eu – o pagină deschisă. Doar luna îmi mai cunoaște acum secretele. Doar ea rămâne martoră atunci când poveștile se risipesc și oamenii devin amintiri. Am pierdut mulți oameni în povești. Unii au plecat pentru că așa le-a fost drumul, alții pentru că așa am scris eu finalul, fără să știu că nu există capitole de rezervă. Am crezut în promisiuni care sunau frumos în șoaptă și în „pentru totdeauna” rostit la momentul potrivit. Dar timpul are obiceiul să rescrie totul cu o sinceritate crudă. Și totuși, luna rămâne. Ea nu judecă. Nu cere explicații. Nu obosește să mă asculte. Când orașul adoarme și ferestrele se sting una câte una, eu îmi adun gândurile și le așez sub lumina ei. Fiecare regret, fiecare vis neterminat, fiecare întrebare fără răspuns. Sub claritatea ei palidă, durerea devine suportabilă, iar singurătatea – aproape poetică. Poate că nu i-am pierdut pe toți. Poate că doar i-am așeza...

E ziua ta

 Astăzi e ziua ta și, fără să vreau, mă întorc cu gândul înapoi. Într-un timp în care nu știam ce înseamnă distanța. Într-un timp în care „noi” era ceva firesc, zilnic, de neclintit. Mi-e dor de copilăria noastră. De serile în care stăteam la povești șoptite, ca și cum lumea întreagă depindea de secretele noastre. De râsetele care umpleau casa. De certurile scurte și împăcările rapide. De siguranța aceea tăcută că, orice s-ar întâmpla, te am pe tine. Erai omul meu de bază. Și nu pentru că spuneam asta, ci pentru că o simțeam. În felul în care mă apărai fără să-ți cer. În felul în care îmi cunoșteai gândurile înainte să le rostesc. În felul în care, lângă tine, nu trebuia să fiu altceva decât eram. Viața a trecut peste noi cu pași repezi. Ne-a crescut, ne-a dus pe drumuri diferite, ne-a umplut zilele cu griji și responsabilități. Și, fără să ne dăm seama, timpul pe care îl aveam unul pentru celălalt s-a făcut tot mai mic. Ne vedem rar. Vorbim rar. Dar dorul… dorul nu s-a micș...

Pseudo-prieteni

Titlul nu imi apartine, l-am vazut astazi intr-un articol si mi-a atras atentia. Sa nu va imaginati ca sunt dezamagita de prieteni. Am deja un trecut geneors in care nu ma mai incred in multi oameni, am preferat sa pastrez aproape de mine doar pe cei ce ma accepta asa cum sunt. Ma saturasem sa fiu contactata doar atunci cand cineva avea nevoie de o informatie de la mine ... pe principiul "Buna, ce mai faci? Auzi, ai idee de X problema?" sau lucruri similare. Imi este asa de bine acum cu "o mana" de oameni si putine batai de cap. Am un singur dor...caci nu este chiar regret, imi lipsesc momentele in care era galagie in jurul meu, cand ne strangeam mai multe persoane si ne jucam carti sau pur si simplu povesteam. Prezentul ma gaseste din punct de vedere al prietenilor, cu cel mult trei intr-un moment ... dar de cele mai multe ori sunt doar eu si D. "Toate la timpul lor" ar spune cineva. Eu nu prea mai am speranta ca in viitorul apropiat o sa reusesc sa ...

Sunt suficient de bună?

Nu știu de ce îmi tremură vocea… dar simt că trebuie să spun asta. Poate că vlogul ăsta e doar pentru mine. Pentru ziua în care o să uit cât de mult am simțit. Adevărul e că… de multe ori nu mă simt suficientă. Și nu pentru că nu fac destul. Ci pentru că simt că niciodată nu e destul pentru toată lumea. Îmi doresc… atât de mult… ca oamenii din jurul meu să fie bine. Să fie liniștiți. Să fie fericiți. Să nu îi doară nimic. Și când sunt bine… simt ceva aici, în piept… o împlinire. Ca și cum am făcut ceva important. Ca și cum existența mea are sens. Și cred că m-am agățat de senzația asta. Pentru că atunci când ei nu sunt bine… simt că am eșuat. Că trebuia să fac mai mult.  Să spun altceva.  Să fiu altfel.... Și mă consum. Și tac. Și zâmbesc. Spun că pot.   Spun că e ok.  Spun că nu m-a afectat. Dar mă afectează. Mă doare când simt că nu pot ține totul împreună. Mă doare când simt că nu sunt sprijinul perfect. Mă doare când obosesc… pentru că eu...

Am nevoie de un sfat

Una dintre fetele cu care ma inteleg foarte bine, a suferit o despartire dupa multi ani de relatie cu un baiat ce parea sa fie jumatatea perfecta pentru stilul ei de a fi. Despartirea a fost cu tam-tam si suferinta pentru ea. Acum, dupa ce situatia s-a calmat si fata a inceput sa nu ii mai simta lipsa ... inevitabilul s-a produs. El a reaparut in peisaj si doreste o impacare. Da, o impacare dupa ce el a gresit si din cauza lui s-a destramat aceasta poveste de iubire. Dar cine sunt eu sa il acuz? Problema mea este alta... detin o informatie care ar putea sa cantareasca greu in balanta deciziei pe care trebuie sa o gandeasca ea. Poate ca parerea mea nu conteaza, insa adevarul pe care ea nu il vede...ar conta si ar scoate la iveala anumite minciuni pe care el le croseteaza inca...desi vrea impacare, el inca traieste intr-o minciuna. Ea ... ca majoritatea fetelor, lasa o usa deschisa, chiar daca incertitudinea exista. O greseala se poate repeta oricand. Oare ce este mai bine sa fac...

Scurt pe doi

Astazi nu o a spun prea multe vorbe, caci am de lucru intens la proiectul pentru facultate. In mare mi-am indeplinit activitatile pe care mi le-am propus, spre surprinderea mea chiar am facut si peste "linie". Poate ca multi vor spune "Ce mare lucru ai facut tu?" - poate ca au dreptate, nu am facut ceva iesit din comun, dar pentru mine inseamna foarte mult sa imi respect programul si sa fac zi de zi cate ceva pentru casa si pentru sufletul meu. Intr-o zi imi doresc sa ajung intr-un alt stagiu al acestei "povesti"; Nu stiu unde o sa fie acel "si-am incalecat pe'o sa si v-am spus povestea asa..." Am ascultat multa muzica si printe melodii am ramas cu gandul la: Edsilia Rombley - On top of the world Kim Herold - Social butterfly