Eu si luna

Sunt seri în care liniștea nu mai apasă, ci mângâie. Seri în care cerul devine o confesiune, iar eu – o pagină deschisă. Doar luna îmi mai cunoaște acum secretele. Doar ea rămâne martoră atunci când poveștile se risipesc și oamenii devin amintiri.

Am pierdut mulți oameni în povești. Unii au plecat pentru că așa le-a fost drumul, alții pentru că așa am scris eu finalul, fără să știu că nu există capitole de rezervă. Am crezut în promisiuni care sunau frumos în șoaptă și în „pentru totdeauna” rostit la momentul potrivit. Dar timpul are obiceiul să rescrie totul cu o sinceritate crudă.

Și totuși, luna rămâne.

Ea nu judecă. Nu cere explicații. Nu obosește să mă asculte. Când orașul adoarme și ferestrele se sting una câte una, eu îmi adun gândurile și le așez sub lumina ei. Fiecare regret, fiecare vis neterminat, fiecare întrebare fără răspuns. Sub claritatea ei palidă, durerea devine suportabilă, iar singurătatea – aproape poetică.

Poate că nu i-am pierdut pe toți. Poate că doar i-am așezat în capitole diferite ale vieții mele. Poate că poveștile nu mor, ci se transformă în lecții. Iar luna, fidelă și tăcută, îmi amintește că orice întuneric are o sursă de lumină, chiar și atunci când pare firavă.

Am învățat să vorbesc cu cerul atunci când nu mai aveam cui să-i spun ce mă doare. Am învățat că uneori vindecarea începe în liniște, nu în explicații. Și că unele răspunsuri vin doar atunci când accepți că nu vei primi niciunul.

Așa că rămân aici, sub același cer, cu inima puțin mai atentă și sufletul puțin mai puternic. Dacă într-o zi voi regăsi oamenii pierduți în povești, îi voi privi altfel.

In liniștea nopții, sub același cer, învăț să-mi țin singură companie. Învăț că uneori rămâi doar cu tine și cu amintirile care te-au modelat. Și că e în regulă să doară.

Pentru că, oricât de lungă ar fi noaptea, luna nu pleacă.

Ea rămâne.

Iar eu învăț să rămân cu mine.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Iarna

Iarna asta nu a venit tiptil. A venit hotărâtă, cu zăpadă până la genunchi și cu troiene care parcă voiau să ne pună la încercare răbdarea. Drumul spre muncă a fost astăzi mai mult decât un simplu drum. A fost o aventură. Pași grei prin omăt, respirație aburindă, mâini înghețate și copii care pășeau curajoși prin nămeți, cu ochii mari și obrajii roșii. Am mers pe jos prin troiene, cu zăpada scârțâind sub pași, simțind cum fiecare pas cere un pic mai mult efort decât de obicei. Și totuși… ce priveliște! Copacii îmbrăcați în alb, liniștea aceea curată pe care doar iarna ți-o poate oferi, fulgii care încă mai dansau în aer. Era greu de dus în piept frigul, era greu ritmul, mai ales când timpul parcă alerga împotriva noastră. Dar era și o frumusețe care îți tăia respirația. Uneori viața ne pune în față drumuri mai anevoioase, dar tocmai ele ne arată cât de puternici suntem. Și cât de mult contează să mergem înainte, chiar și prin zăpadă până la genunchi. Astăzi am înțeles că iarna...

Sunt suficient de bună?

Nu știu de ce îmi tremură vocea… dar simt că trebuie să spun asta. Poate că vlogul ăsta e doar pentru mine. Pentru ziua în care o să uit cât de mult am simțit. Adevărul e că… de multe ori nu mă simt suficientă. Și nu pentru că nu fac destul. Ci pentru că simt că niciodată nu e destul pentru toată lumea. Îmi doresc… atât de mult… ca oamenii din jurul meu să fie bine. Să fie liniștiți. Să fie fericiți. Să nu îi doară nimic. Și când sunt bine… simt ceva aici, în piept… o împlinire. Ca și cum am făcut ceva important. Ca și cum existența mea are sens. Și cred că m-am agățat de senzația asta. Pentru că atunci când ei nu sunt bine… simt că am eșuat. Că trebuia să fac mai mult. Să spun altceva. Să fiu altfel.... Și mă consum. Și tac. Și zâmbesc. Spun că pot. Spun că e ok. Spun că nu m-a afectat. Dar mă afectează. Mă doare când simt că nu pot ține totul împreună. Mă doare când simt că nu sunt sprijinul perfect. Mă doare când obosesc… pentru că eu...

E ziua ta

Astăzi e ziua ta și, fără să vreau, mă întorc cu gândul înapoi. Într-un timp în care nu știam ce înseamnă distanța. Într-un timp în care „noi” era ceva firesc, zilnic, de neclintit. Mi-e dor de copilăria noastră. De serile în care stăteam la povești șoptite, ca și cum lumea întreagă depindea de secretele noastre. De râsetele care umpleau casa. De certurile scurte și împăcările rapide. De siguranța aceea tăcută că, orice s-ar întâmpla, te am pe tine. Erai omul meu de bază. Și nu pentru că spuneam asta, ci pentru că o simțeam. În felul în care mă apărai fără să-ți cer. În felul în care îmi cunoșteai gândurile înainte să le rostesc. În felul în care, lângă tine, nu trebuia să fiu altceva decât eram. Viața a trecut peste noi cu pași repezi. Ne-a crescut, ne-a dus pe drumuri diferite, ne-a umplut zilele cu griji și responsabilități. Și, fără să ne dăm seama, timpul pe care îl aveam unul pentru celălalt s-a făcut tot mai mic. Ne vedem rar. Vorbim rar. Dar dorul… dorul nu s-a micș...

Timp de calitate

Într-o dimineață liniștită de weekend, casa era scăldată într-o lumină blândă, ca mierea. Mama cu părul roșu se trezise prima. Își strânsese părul într-un coc dezordonat și pregătea ceaiul, când a auzit pași mici și grăbiți pe hol. — Mami, e weekend! a șoptit fetița, de parcă ar fi împărtășit un mare secret. Curând, cei doi copii erau deja plini de planuri. Fetița s-a așezat pe podea cu un caiet și a început să deseneze inimioare și povești inventate, în timp ce băiețelul încerca să ajungă la borcanul cu ciocolată, convins că weekendul trebuie să înceapă cu ceva dulce. Mama îi privea zâmbind. Nu se grăbea nicăieri. Weekendul era despre ei — despre râsete, despre încercări stângace și mici aventuri casnice. — Bine, a spus ea, prefăcându-se serioasă. Micul dejun special de weekend începe… cu ajutor de la bucătari! Copiii au izbucnit în chicote. Au amestecat, au gustat pe furiș și au făcut mai multă dezordine decât mâncare — dar nimănui nu-i păsa. După micul dejun, s-au...

Omisiune

Am învățat că există două feluri de tăceri: cele care vindecă și cele care rănesc. Mult timp am crezut că dacă nu spun ceva, dacă aleg să omit un adevăr, protejez. Că iubirea înseamnă să filtrezi, să îndulcești, să ascunzi colțurile ascuțite ale realității. Dar, crescând, am înțeles că omisiunea nu este mereu blândețe. Uneori este frică. Alteori este lipsă de curaj. Un prieten bun nu ascunde nici măcar cuvintele care dor. Pentru că durerea spusă cu sinceritate e mai curată decât o minciună frumos ambalată. Pentru că între două inimi care se respectă nu ar trebui să existe spații goale pline de presupuneri. Omisiunea creează umbre. Iar în umbre cresc îndoieli. Ca fată, poate simt lucrurile mai intens. Analizez tonuri, pauze, mesaje scurte, priviri care fug. Și am realizat că ceea ce nu se spune apasă uneori mai tare decât ceea ce se spune. O propoziție neterminată poate face mai mult zgomot decât o ceartă. Adevărata prietenie nu este confortabilă tot timpul. Nu este doar despre su...

Vulcanul a erupt și a apărut liniștea

Am fost un vulcan de sentimente. Nu în sensul acela dramatic care se vede din exterior, ci în interior. În liniște. În gânduri repetate. În întrebări care nu își găseau locul. Când nu știi adevărul, mintea încearcă să îl construiască singură. Și de cele mai multe ori îl construiește în cele mai dureroase forme. Am simțit intens. Am analizat excesiv. Am pus la îndoială. Am retrăit momente. Am căutat sensuri acolo unde era doar tăcere. Adevărul, însă, are un fel al lui de a așeza lucrurile. Nu vine întotdeauna cu fericire. Nu vine neapărat cu rezolvare. Dar vine cu claritate. Și claritatea aduce pace. În momentul în care am aflat adevărul, nu a fost o explozie. A fost o liniște. O liniște pe care nu o mai simțisem de mult. Ca și cum toate scenariile s-au retras din mintea mea și au lăsat loc realității. Nu tot ce este adevărat este și ușor. Dar este curat. Acum nu mai sunt în luptă. Nu mai încerc să controlez ce nu ține de mine. Nu mai alerg după explicații suplimentare. Aștept. Dar nu a...

Prietenia

E ceva special în a vedea pe cineva atât de important pentru mine cum se luminează la față, cum vorbește altfel, cum își găsește un nou început. M-au emotionat aceste zile, am simțit o bucurie imensă...ca si cum toate emoțiile pozitive imi apartineau. Și sunt sincer fericită pentru el. Chiar sunt. Doar că… în timp ce mă bucur, simt și o teamă mică, ascunsă după zâmbet: dacă o să-l pierd puțin câte puțin? Dacă umărul pe care m-am sprijinit ani la rând o să fie mai departe? Dacă distanța apare nu pentru că vrem, ci pentru că viața cere alte priorități? Poate că e normal să simt asta. Poate că orice legătură adevărată trece prin astfel de momente. Mă gândesc la piesele Voltaj, la felul în care cântă despre prietenie, timp și drumul comun. Îmi răsună în minte ideea că uneori oamenii dragi se duc înainte, dar rămân tot ai tăi – indiferent de schimbările din viața lor. Așa că aleg să cred în noi doi – în prietenia care a trecut prin toate. Iubirea lui nu ne șterge povestea. Doa...

9luni

Timpul trece si nu reusesc sa ma adun sa scriu despre viata de mama, despre piticul meu mic. Astazi s-au implinit 9 luni de cand l-am cunoscut si l-am imbratisat prima data. S-au strans atatea sentimente frumoase chiar daca a existat perioada "pandemiei" in lume... o sa ii explic si lui cum a fost perioada asta de izolare voluntara. De maine, o sa iesim la plimbare. O sa ne recapatam activitatile si linistea. Vroiam sa povestesc despre toate momentele in care am fost dezamagita de mine ca nu sunt o mama buna, ca nu am facut suficiente pentru copilul meu.... dar... astazi ma simt realizata si cred ca am facut tot ce a tinut de mine. Nu ma compar cu alte persoane, nu fac intrecere cu nimeni... sunt doar mama copilului meu si atat. Iubesc sentimentul asta ... ador sa il tin de mana si sa il pup pe obrajii lui rotunzi. Perfectiunea mea... cel mai dulce preparat al meu!

Când sâmbăta nu mai sună la fel…

Anul trecut, sâmbăta însemna zgomot. Însemna muzică în surdină, farfurii pline, râsete care se loveau de pereți și oameni care intrau pe ușă fără să bată prea tare. Casa mirosea a mâncare bună și a „mai stăm puțin”. Sâmbăta era despre „noi”. Astăzi… sâmbăta înseamnă liniște. Uși care nu se mai deschid. Telefon care nu mai sună. Farfurii rămase în dulap. Și inevitabil apare întrebarea: „Unde am greșit?” Cu siguranță am greșit undeva. Sau poate ne-am schimbat. Poate s-au schimbat oamenii. Poate s-au schimbat prioritățile. Viața are felul ei de a cerne. Uneori nu pierdem oameni pentru că am făcut ceva greșit. Uneori îi pierdem pentru că am crescut diferit. Sâmbetele liniștite nu sunt neapărat triste. Sunt doar… diferite. Ne învață să stăm cu noi. Ne învață să nu confundăm zgomotul cu conexiunea. Poate că nu e despre uși care nu se mai deschid. Poate e despre uși care încă trebuie să se deschidă. Și poate că următoarea sâmbătă va însemna altceva. Nu mai puțin. Doar altfel.

/crede

Ascult muzica, imi era dor sa ma cufund in fotoliu cu laptopul in brate si cu muzica linistitoare in casti. Trec printr-o perioada foarte confuza, incer sa imi revin insa am nevoie de o speranta ca totul o sa fie bine. Numar zilele si as vrea sa se opreasca timpul in loc. Imi este teama de ziua in care o sa te caut cu privirea si nu o sa fi acolo. Inteleg ca nu este dorinta ta, insa durerea mea este la fel de mare, caci pentru mine tu trebuia sa apari de nicaieri sa ma faci sa zambesc, sa lupt cu morile de vant si sa am forta pentru orice s-ar intampla. Nu e un capat de lume, exista tehnologie pentru comunicare... insa timpul este hain si o sa ne puna in incurcatura. Vreau sa iti dau putere sa crezi ca o sa fie usor pentru amandoi si ca toata povestea ne intareste... insa eu cred ca o sa luptam amandoi cu o poveste grea;

Povestea unui suflet

Faceți căutări pe acest blog