Sunt suficient de bună?

Nu știu de ce îmi tremură vocea…
dar simt că trebuie să spun asta.
Poate că vlogul ăsta e doar pentru mine.
Pentru ziua în care o să uit cât de mult am simțit.
Adevărul e că… de multe ori nu mă simt suficientă.
Și nu pentru că nu fac destul.
Ci pentru că simt că niciodată nu e destul pentru toată lumea.
Îmi doresc… atât de mult… ca oamenii din jurul meu să fie bine.
Să fie liniștiți.
Să fie fericiți.
Să nu îi doară nimic.
Și când sunt bine… simt ceva aici, în piept… o împlinire. Ca și cum am făcut ceva important. Ca și cum existența mea are sens.
Și cred că m-am agățat de senzația asta.
Pentru că atunci când ei nu sunt bine… simt că am eșuat.
Că trebuia să fac mai mult. Să spun altceva. Să fiu altfel....Și mă consum.Și tac.Și zâmbesc.
Spun că pot. Spun că e ok. Spun că nu m-a afectat.
Dar mă afectează.
Mă doare când simt că nu pot ține totul împreună.
Mă doare când simt că nu sunt sprijinul perfect.
Mă doare când obosesc… pentru că eu nu vreau să obosesc. Vreau să pot pentru toți.
Și poate că asta e partea care mă face să plâng acum…
Pentru că în toată dorința mea de a-i vedea pe ceilalți bine…
m-am lăsat pe mine la urmă.
Mi-am ignorat limitele.
Mi-am ignorat nevoile.
Mi-am spus că eu rezist.
Dar adevărul?
Și eu am nevoie să fiu ținută.
Și eu am nevoie să fiu întrebată dacă sunt bine.
Și eu am nevoie să nu mai fiu puternică din când în când.
Dacă mă uit la tine, cea din viitor… te rog să nu uiți asta.
Nu e responsabilitatea ta să salvezi pe toată lumea.
Nu e datoria ta să fii mereu stâlpul.
Nu trebuie să te golești ca să fii iubită.
Ești suficientă chiar și când nu repari nimic.
Ești suficientă chiar și când plângi.
Ești suficientă chiar și când alegi să te oprești.
Respiră.
Nu trebuie să demonstrezi nimic ca să meriți.
Exiști. Iubești. Simți.

Și dacă într-o zi o să te simți din nou mică…
dacă o să crezi iar că nu ești suficientă…
Adu-ți aminte de fata asta care vorbește acum.
Adu-ți aminte cât de mult iubește.
Cât de mult simte.
Cât de mult își dorește ca toți să fie bine.
Asta nu e slăbiciune.
E inimă.
Dar inima asta are nevoie și ea să fie protejată.
Nu te mai abandona ca să îi salvezi pe alții.
Nu te mai micșora ca să încapă toți în tine.
Pentru că într-o zi o să înțelegi…
Nu trebuie să ții lumea întreagă în brațe
ca să meriți să fii ținută.
Și poate cea mai importantă lecție…
Nu trebuie să fii mai mult.
Trebuie doar să nu te mai pierzi pe tine. 🤍

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Iarna

Iarna asta nu a venit tiptil. A venit hotărâtă, cu zăpadă până la genunchi și cu troiene care parcă voiau să ne pună la încercare răbdarea. Drumul spre muncă a fost astăzi mai mult decât un simplu drum. A fost o aventură. Pași grei prin omăt, respirație aburindă, mâini înghețate și copii care pășeau curajoși prin nămeți, cu ochii mari și obrajii roșii. Am mers pe jos prin troiene, cu zăpada scârțâind sub pași, simțind cum fiecare pas cere un pic mai mult efort decât de obicei. Și totuși… ce priveliște! Copacii îmbrăcați în alb, liniștea aceea curată pe care doar iarna ți-o poate oferi, fulgii care încă mai dansau în aer. Era greu de dus în piept frigul, era greu ritmul, mai ales când timpul parcă alerga împotriva noastră. Dar era și o frumusețe care îți tăia respirația. Uneori viața ne pune în față drumuri mai anevoioase, dar tocmai ele ne arată cât de puternici suntem. Și cât de mult contează să mergem înainte, chiar și prin zăpadă până la genunchi. Astăzi am înțeles că iarna...

Timp de calitate

Într-o dimineață liniștită de weekend, casa era scăldată într-o lumină blândă, ca mierea. Mama cu părul roșu se trezise prima. Își strânsese părul într-un coc dezordonat și pregătea ceaiul, când a auzit pași mici și grăbiți pe hol. — Mami, e weekend! a șoptit fetița, de parcă ar fi împărtășit un mare secret. Curând, cei doi copii erau deja plini de planuri. Fetița s-a așezat pe podea cu un caiet și a început să deseneze inimioare și povești inventate, în timp ce băiețelul încerca să ajungă la borcanul cu ciocolată, convins că weekendul trebuie să înceapă cu ceva dulce. Mama îi privea zâmbind. Nu se grăbea nicăieri. Weekendul era despre ei — despre râsete, despre încercări stângace și mici aventuri casnice. — Bine, a spus ea, prefăcându-se serioasă. Micul dejun special de weekend începe… cu ajutor de la bucătari! Copiii au izbucnit în chicote. Au amestecat, au gustat pe furiș și au făcut mai multă dezordine decât mâncare — dar nimănui nu-i păsa. După micul dejun, s-au...

Mulțumesc

Există momente în viață când cuvintele par să fie prea puține pentru a exprima recunoștința, dar azi voi încerca să pun în cuvinte o parte din ceea ce simt. Astăzi vreau să mulțumesc unui om care a fost mereu acolo pentru mine, indiferent de circumstanțe: prietenul meu. Nu sunt multe persoanele care pot înțelege cu adevărat durerea și bucuriile noastre, dar tu, prietenul meu, ai știut mereu să fii lângă mine, chiar și în cele mai dificile momente. Ai stat cu mine pe bordura străzii, în momentele în care lumea părea că se oprește în loc, ținându-mi companie. Cu o țigară în mână și fără judecăți, mi-ai ascultat poveștile, mi-ai permis să îmi plâng suferințele și, poate cel mai important, m-ai lăsat să fiu eu, fără să cer nimic în schimb. Uneori, nu trebuie să spui multe pentru a înțelege cu adevărat pe cineva. O privire, un zâmbet sau chiar un simplu gest pot înlocui o mie de cuvinte. Știu că nu am fost ușor de suportat mereu, dar tu ai avut răbdare, ai rămas acolo și ai ascultat. Mulțum...

Despre trecut

Am ajuns să cred că nimic nu apare întâmplător în viața mea. Oamenii, întâmplările, chiar și despărțirile vin exact atunci când sunt pregătită să le înțeleg. Persoana potrivită la momentul potrivit nu este mereu cea care rămâne, ci cea care mă învață ceva esențial despre mine. Uneori vine ca o alinare, alteori ca o provocare, dar aproape niciodată ca o coincidență. Fiecare întâlnire, fiecare experiență m-a împins puțin mai sus. Nu a fost mereu o urcare lină. Au fost momente în care am simțit că urc pe stâncă, cu mâinile goale și genunchii tremurând. Dar tocmai acele momente m-au învățat să respir mai adânc, să privesc mai departe și să nu-mi fie frică de înălțimi. Culmile nu sunt doar despre reușite, ci despre claritatea pe care o capeți când privești înapoi și înțelegi drumul. Mă întreb uneori „ce-ar fi fost dacă”. Dacă aș fi spus ce simțeam. Dacă aș fi avut mai mult curaj. Dacă nu aș fi plecat sau dacă aș fi plecat mai devreme. Aceste gânduri nu mă mai sperie. Le privesc ca pe...

9luni

Timpul trece si nu reusesc sa ma adun sa scriu despre viata de mama, despre piticul meu mic. Astazi s-au implinit 9 luni de cand l-am cunoscut si l-am imbratisat prima data. S-au strans atatea sentimente frumoase chiar daca a existat perioada "pandemiei" in lume... o sa ii explic si lui cum a fost perioada asta de izolare voluntara. De maine, o sa iesim la plimbare. O sa ne recapatam activitatile si linistea. Vroiam sa povestesc despre toate momentele in care am fost dezamagita de mine ca nu sunt o mama buna, ca nu am facut suficiente pentru copilul meu.... dar... astazi ma simt realizata si cred ca am facut tot ce a tinut de mine. Nu ma compar cu alte persoane, nu fac intrecere cu nimeni... sunt doar mama copilului meu si atat. Iubesc sentimentul asta ... ador sa il tin de mana si sa il pup pe obrajii lui rotunzi. Perfectiunea mea... cel mai dulce preparat al meu!

Vine///

Imi este dor sa ma plimb la bratul tau, sa ma imbrac in fustite si sa port tenesi. Primavara bate la usa, iar eu o astept cu drag .

Pentru tine...

Pentru tine Nu știu dacă rândurile astea vor ajunge la tine exact așa cum le simt, dar le scriu pentru că tăcerea începe să doară mai mult decât adevărul. Știu că ești într-o etapă nouă. Știu că inima ta are acum alte priorități. Și, chiar și așa, aleg să te susțin. Aleg să te las să fii acolo unde ești, chiar dacă eu rămân, pentru o vreme, pe margine. Adevărul meu e simplu și greu în același timp: mi-e dor de tine într-un fel care nu știe să se apere. Mi-e dor de felul în care existam în viața ta fără să fie nevoie să cer. Acum aștept. Și așteptarea asta mă face mică. Te rog, nu lăsa prietenia noastră să se stingă prin neatenție. Pentru că nu se rupe dintr-o dată — se răcește încet, ca o mâncare uitată pe masă, în timp ce cineva speră că va fi chemat la masă din nou. Undeva aici e un suflet care fierbe la foc mic. Care se teme că, dacă tace prea mult, va fi uitat. Care verifică telefonul nu din dependență, ci din dor. Care ar vrea să știe dacă mai are un loc în viața ta sau doar în am...

Viitorul - Un algoritm matematic

Sunt zile ... poate chiar saptamani in care nu ascult zgomotul ritmic al ceasului batran. Astazi a fost o zi aparte, am auzit strigatul tic-tacului intr-un mod insistent. Poate si faptul ca ma gandesc din ce in ce mai mult la un posibil viitor ma face sa fiu putin dezorientata si atenta la lucuri nesemnificative. Trebuie sa recunosc ca imi este teama de pasii ce urmeaza sa ii fac. Nu spun asta din motivul ca vreau sa fug din calea unui obstacol, ci o spun pentru ca nu stiu ce urmeaza sa fie in spatele acestei usi numite viitor. Chiar daca nu am decizii importante de luat, stau si analizez situatia la rece pentru a spune un rezultat. Incerc pe cat posibil sa evit decizile luate pe ultima suta de metrii, caci de cele mai multe ori sunt pripite si aduc de la sine consecinte. Privesc in urma si nu gasesc realizarile palpabile. Doar in amintirea mea sunt anumite momente ce imi zambesc cu drag si imi amintesc de ceea ce am facut. " Theres no story left to tell. No answers left to find....

Ninge peste gânduri

Ninge ca și cum cerul ar vrea să învețe lumea să tacă. Fulgii cad moi peste lucruri și le rotunjesc marginile, le ascund oboseala, le îmbracă într-o frumusețe care nu e a lor — doar împrumutată. Sub alb, realitatea rămâne aceeași, dar pentru o clipă pare mai ușor de privit. Așa fac și eu cu unele adevăruri din mine. Las liniștea să se așeze peste ce doare, peste gânduri pe care nu vreau să le ating prea tare. Le acopăr cu zâmbete cuminți, cu explicații blânde, cu răbdare. Și pentru o vreme, totul pare în ordine. Ca un peisaj perfect după ninsoare — frumos, dar fragil la prima atingere. Și acolo, sub stratul acesta alb, e dorul meu de tine. Nu te-am pierdut dintr-odată. A fost mai degrabă o depărtare care a crescut în șoaptă. Mesaje care au devenit mai rare, momente care nu s-au mai potrivit, tăceri care au început să țină loc de prezență. Nimic dramatic — doar o distanță care s-a așezat între noi, strat peste strat, până când mi-am dat seama că te caut mai mult în amintiri decât în pre...

Povestea unui suflet

Faceți căutări pe acest blog