Treceți la conținutul principal

Trag linie si spun:

Nici nu stiu ce as putea spune despre aceasta zi; am incercat sa imit o "gospodina desavarsita", dar nu reusesc niciodata acest lucru...am terminat treaba si acum ma resimt, oboseala nu imi da pace. Cred ca nu este bucataria in totalitate pentru mine, am nevoie de un ajutor care sa nu faca nimc special...doar sa fie prezent si sa imi vorbeasca despre orice, sa simt ca nu fac treaba mecanic.

In alta ordine de idei, oare cat de mult conteaza aspectul fizic pentru oameni? Sufletul nu are nici o valoare?
Am tot intalnit persoane care resping pentru felul in care cineva arata, nici nu acorda o sansa se cunoasca interiorul ... Adesea se pune o bariera pentru persoanele care nu au fost inzestrate de la natura cu acesta "calitate", sau mai nou, care nu isi permit sa isi confere frumusetea prin diverse metode de chirurgie si alte cele. Este normal sa respingem pe cineva pentru felul de a arata?

Am incercat sa trec peste NU-ul categoric pe care l-am spus zilele trecute si sa raspund la mesajele restante. Mi-am dat seama ca nu trebuie sa bag toti oamenii in aceeasi categorie si sa ii etichetez cum imi vine mie intr-o clipa de ratacire.
M-am gandit ca si eu o sa fiu intr-o zi catalogata ca o persoana fara suflet;
Concluzionand pot spune ca nu ma costa nimic sa platesc cu aceeasi moneda → daca sunt bagata in seama si pe parcursul dicutiei nu gasesc nici un mesaj ascuns, o sa fiu politicoasa si chiar mai mult de atat...
Aveti grija cum va imbracati, caci vremea este pacalitoare...asa cum se dovedesc uneori si oamenii. In spatele unui chip bland se poate ascunde un dracusor.

Comentarii

  1. Am onoarea să fiu prima care îţi spune ceva legat de acest post. Ce onoare !

    Încep de la partea a doua , la prima parte cu bucătaria nu comentez ca de,nu mă pricep nici eu.

    Nu este normal ca oamenii din jur să respingă doar pentru aspect.
    Chiar acum câteva zile un prieten a suferit pentru că l-a respins o fată pe care o plăcea mult doar pentru că nu avea freză emo.Ţi se pare normal ? Pentru că mie categoric nu,nu înţeleg de ce trebuie să fie respins doar pentru ca nu are un breton,până la urmă ce? Iubeşte cu bretonul sau ce? Frate,am ajuns să cred că oamenii din ziua de azi nu mai au sentimente,am ajuns să mă tem de lume doar pentru că mie teamă să nu fiu respinsă. Nu am freză de emo,nici nu aş vrea,am părul creţ si uneori îl detest,nu mă accept aşa cum sunt şi dacă eu nu o fac restul oameniilor nu o vor face nici atât.Şti,până acum ceva timp credeam ca numai unii băieţi sunt fără sentimente dar au ajuns ca fetele să-mi fie mai antipatice decât băieţii,motivele cred că le cunoşti şi tu.

    Da,oamenii nu trebuie catalogaţi după aspecte,de exemplu eu consider că dacă cineva care nu mă cunoaşte mi-ar citi blogul poate ar crede că sunt puţin egoistă pentru că scriu şi vorbesc numai despre mine dar nu sunt,deobicei îmi pasă mai mult de restul decât de mine.

    Da,o să mă îmbrac bine.
    Ne auzim cât de curând,ai grijă de tine. Noapte bună >:D<.

    RăspundețiȘtergere
  2. Ti-am zis ca m-am simtit in postarea ta..dar avand in vedere ca persoana despre care mi-am permis sa comentez am avut onoarea sa o cunosc..ma voi repeta in a spune..ca ea nu a fost inzestrata nici cu creier si nici cu infatisare...e stricata si la interior si stii asta :) si in plus..nu o resping ci doar nu o sufar. Cat despre NU-ul spus categoric..m-ai dezamagit pentru ca nu ai avut taria de a sustine ceea ce ti-ai propus

    RăspundețiȘtergere
  3. @ Capsa : nu, nu mi se pare normal sa il respinga pentru ca nu are o infatisare conform unui standard anume.
    Dar sunt oameni si oameni...nu avem cum sa le bagam in cap ce este bine, caci ei vor vedea mereu comportamentul lor ca fiind unul corect.

    @The obnoxious man : Nu trebuia sa te simti, ti-am mai explicat ca nu era vorba despre discutia respectiva. Iti spun mai multe cu alta ocazie. Acum prefer sa las totul cum a picat.

    Referitor la II, o parte din Nu este inca valabil, dar in cealalta parte simt ca nu trebuia sa cobor asa radical bariera, si acum o tin la jumatate...

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Un alt suflet isi da cu parerea:

Postări populare de pe acest blog

Iarna

 Iarna asta nu a venit tiptil. A venit hotărâtă, cu zăpadă până la genunchi și cu troiene care parcă voiau să ne pună la încercare răbdarea. Drumul spre muncă a fost astăzi mai mult decât un simplu drum. A fost o aventură. Pași grei prin omăt, respirație aburindă, mâini înghețate și copii care pășeau curajoși prin nămeți, cu ochii mari și obrajii roșii. Am mers pe jos prin troiene, cu zăpada scârțâind sub pași, simțind cum fiecare pas cere un pic mai mult efort decât de obicei. Și totuși… ce priveliște! Copacii îmbrăcați în alb, liniștea aceea curată pe care doar iarna ți-o poate oferi, fulgii care încă mai dansau în aer. Era greu de dus în piept frigul, era greu ritmul, mai ales când timpul parcă alerga împotriva noastră. Dar era și o frumusețe care îți tăia respirația. Uneori viața ne pune în față drumuri mai anevoioase, dar tocmai ele ne arată cât de puternici suntem. Și cât de mult contează să mergem înainte, chiar și prin zăpadă până la genunchi. Astăzi am înțeles că iarna...

Happy 22

La inceput nu credeam, cu trecerea zilelor incepeam sa imi doresc ... pe parcurs speram ca totul o sa fie bine si chiar vroiam sa ajung sa ma bucur de acest moment. Astazi pe 22 martie, noi doi, implinim doi ani de cand ne-am unit singuratatile, astfel nu mai suntem doi straini in noapte, ci am devenit doi oameni de nedespartit, care trec impreuna peste probleme si sunt alaturi la bine si la greu. Am asteptat aceasta zi, asemeni unui copil ce este emotionat, entuziasmat si dornic sa descopere cat mai repede cadourile de sub pomul de Craciun. "Azi" reprezinta pentru mine un vis implinit. Este relatia cea mai lunga pe care am avut-o pe parcursul a cei aproximatix 22 de ani pe care ii am. EL este un barbat-copil care are chiar 22 de ani, un numar care imi face placere sa il pronunt, cel putin astazi ma face sa zambesc copilareste si sa cred din ce in ce mai mult ca visele devin realitate daca lupti pentru ele. Este relatia in care am pus cele mai multe sentimente, am iubit inte...

Timp de calitate

Într-o dimineață liniștită de weekend, casa era scăldată într-o lumină blândă, ca mierea. Mama cu părul roșu se trezise prima. Își strânsese părul într-un coc dezordonat și pregătea ceaiul, când a auzit pași mici și grăbiți pe hol. — Mami, e weekend! a șoptit fetița, de parcă ar fi împărtășit un mare secret. Curând, cei doi copii erau deja plini de planuri. Fetița s-a așezat pe podea cu un caiet și a început să deseneze inimioare și povești inventate, în timp ce băiețelul încerca să ajungă la borcanul cu ciocolată, convins că weekendul trebuie să înceapă cu ceva dulce. Mama îi privea zâmbind. Nu se grăbea nicăieri. Weekendul era despre ei — despre râsete, despre încercări stângace și mici aventuri casnice. — Bine, a spus ea, prefăcându-se serioasă. Micul dejun special de weekend începe… cu ajutor de la bucătari! Copiii au izbucnit în chicote. Au amestecat, au gustat pe furiș și au făcut mai multă dezordine decât mâncare — dar nimănui nu-i păsa. După micul dejun, s-au...

Eu si luna

Sunt seri în care liniștea nu mai apasă, ci mângâie. Seri în care cerul devine o confesiune, iar eu – o pagină deschisă. Doar luna îmi mai cunoaște acum secretele. Doar ea rămâne martoră atunci când poveștile se risipesc și oamenii devin amintiri. Am pierdut mulți oameni în povești. Unii au plecat pentru că așa le-a fost drumul, alții pentru că așa am scris eu finalul, fără să știu că nu există capitole de rezervă. Am crezut în promisiuni care sunau frumos în șoaptă și în „pentru totdeauna” rostit la momentul potrivit. Dar timpul are obiceiul să rescrie totul cu o sinceritate crudă. Și totuși, luna rămâne. Ea nu judecă. Nu cere explicații. Nu obosește să mă asculte. Când orașul adoarme și ferestrele se sting una câte una, eu îmi adun gândurile și le așez sub lumina ei. Fiecare regret, fiecare vis neterminat, fiecare întrebare fără răspuns. Sub claritatea ei palidă, durerea devine suportabilă, iar singurătatea – aproape poetică. Poate că nu i-am pierdut pe toți. Poate că doar i-am așeza...

E ziua ta

 Astăzi e ziua ta și, fără să vreau, mă întorc cu gândul înapoi. Într-un timp în care nu știam ce înseamnă distanța. Într-un timp în care „noi” era ceva firesc, zilnic, de neclintit. Mi-e dor de copilăria noastră. De serile în care stăteam la povești șoptite, ca și cum lumea întreagă depindea de secretele noastre. De râsetele care umpleau casa. De certurile scurte și împăcările rapide. De siguranța aceea tăcută că, orice s-ar întâmpla, te am pe tine. Erai omul meu de bază. Și nu pentru că spuneam asta, ci pentru că o simțeam. În felul în care mă apărai fără să-ți cer. În felul în care îmi cunoșteai gândurile înainte să le rostesc. În felul în care, lângă tine, nu trebuia să fiu altceva decât eram. Viața a trecut peste noi cu pași repezi. Ne-a crescut, ne-a dus pe drumuri diferite, ne-a umplut zilele cu griji și responsabilități. Și, fără să ne dăm seama, timpul pe care îl aveam unul pentru celălalt s-a făcut tot mai mic. Ne vedem rar. Vorbim rar. Dar dorul… dorul nu s-a micș...

Pseudo-prieteni

Titlul nu imi apartine, l-am vazut astazi intr-un articol si mi-a atras atentia. Sa nu va imaginati ca sunt dezamagita de prieteni. Am deja un trecut geneors in care nu ma mai incred in multi oameni, am preferat sa pastrez aproape de mine doar pe cei ce ma accepta asa cum sunt. Ma saturasem sa fiu contactata doar atunci cand cineva avea nevoie de o informatie de la mine ... pe principiul "Buna, ce mai faci? Auzi, ai idee de X problema?" sau lucruri similare. Imi este asa de bine acum cu "o mana" de oameni si putine batai de cap. Am un singur dor...caci nu este chiar regret, imi lipsesc momentele in care era galagie in jurul meu, cand ne strangeam mai multe persoane si ne jucam carti sau pur si simplu povesteam. Prezentul ma gaseste din punct de vedere al prietenilor, cu cel mult trei intr-un moment ... dar de cele mai multe ori sunt doar eu si D. "Toate la timpul lor" ar spune cineva. Eu nu prea mai am speranta ca in viitorul apropiat o sa reusesc sa ...

Sunt suficient de bună?

Nu știu de ce îmi tremură vocea… dar simt că trebuie să spun asta. Poate că vlogul ăsta e doar pentru mine. Pentru ziua în care o să uit cât de mult am simțit. Adevărul e că… de multe ori nu mă simt suficientă. Și nu pentru că nu fac destul. Ci pentru că simt că niciodată nu e destul pentru toată lumea. Îmi doresc… atât de mult… ca oamenii din jurul meu să fie bine. Să fie liniștiți. Să fie fericiți. Să nu îi doară nimic. Și când sunt bine… simt ceva aici, în piept… o împlinire. Ca și cum am făcut ceva important. Ca și cum existența mea are sens. Și cred că m-am agățat de senzația asta. Pentru că atunci când ei nu sunt bine… simt că am eșuat. Că trebuia să fac mai mult.  Să spun altceva.  Să fiu altfel.... Și mă consum. Și tac. Și zâmbesc. Spun că pot.   Spun că e ok.  Spun că nu m-a afectat. Dar mă afectează. Mă doare când simt că nu pot ține totul împreună. Mă doare când simt că nu sunt sprijinul perfect. Mă doare când obosesc… pentru că eu...

Am nevoie de un sfat

Una dintre fetele cu care ma inteleg foarte bine, a suferit o despartire dupa multi ani de relatie cu un baiat ce parea sa fie jumatatea perfecta pentru stilul ei de a fi. Despartirea a fost cu tam-tam si suferinta pentru ea. Acum, dupa ce situatia s-a calmat si fata a inceput sa nu ii mai simta lipsa ... inevitabilul s-a produs. El a reaparut in peisaj si doreste o impacare. Da, o impacare dupa ce el a gresit si din cauza lui s-a destramat aceasta poveste de iubire. Dar cine sunt eu sa il acuz? Problema mea este alta... detin o informatie care ar putea sa cantareasca greu in balanta deciziei pe care trebuie sa o gandeasca ea. Poate ca parerea mea nu conteaza, insa adevarul pe care ea nu il vede...ar conta si ar scoate la iveala anumite minciuni pe care el le croseteaza inca...desi vrea impacare, el inca traieste intr-o minciuna. Ea ... ca majoritatea fetelor, lasa o usa deschisa, chiar daca incertitudinea exista. O greseala se poate repeta oricand. Oare ce este mai bine sa fac...

Scurt pe doi

Astazi nu o a spun prea multe vorbe, caci am de lucru intens la proiectul pentru facultate. In mare mi-am indeplinit activitatile pe care mi le-am propus, spre surprinderea mea chiar am facut si peste "linie". Poate ca multi vor spune "Ce mare lucru ai facut tu?" - poate ca au dreptate, nu am facut ceva iesit din comun, dar pentru mine inseamna foarte mult sa imi respect programul si sa fac zi de zi cate ceva pentru casa si pentru sufletul meu. Intr-o zi imi doresc sa ajung intr-un alt stagiu al acestei "povesti"; Nu stiu unde o sa fie acel "si-am incalecat pe'o sa si v-am spus povestea asa..." Am ascultat multa muzica si printe melodii am ramas cu gandul la: Edsilia Rombley - On top of the world Kim Herold - Social butterfly