Basic...

Nu știu exact când s-a rupt firul. Poate nu s-a rupt dintr-o dată. Poate s-a subțiat încet, în tăceri mici, în lucruri nespuse, în momente în care am ales să cred că „e doar o perioadă”. Dar azi… azi doare ca un final.

A fost o prietenie care părea eternă. Genul acela de legătură în care nu-ți pui întrebări, pentru că pur și simplu *știi* că omul acela e acolo. În care tăcerile nu sunt incomode, iar râsul vine ușor, fără explicații. Și totuși, fără avertisment, fără ceartă reală, fără un „hai să vorbim”… totul s-a stins.

A dispărut.

Nu cu zgomot, nu cu reproșuri, ci cu o liniște apăsătoare. Cu distanță. Cu evitări. Cu senzația aceea dureroasă că prezența mea a devenit… prea mult. Prea grea. Prea incomodă într-o viață care, între timp, s-a schimbat fără mine.

Și doare.

Doare pentru că nu am avut drept la o explicație. Pentru că nu știu ce anume a fost „greșit”. Pentru că mintea mea caută răspunsuri acolo unde nu există nici măcar o întrebare pusă clar. Doare pentru că ceva atât de frumos s-a încheiat fără o încheiere.

Plâng. În liniște, de cele mai multe ori. Învăț să-mi ascund lacrimile în spatele unor „sunt bine” rostite automat. Dar nu sunt. Nu încă.

Și, culmea, dintre toate lucrurile care mi-au rămas în minte, mă bântuie o frază aparent banală:

„Hai să vorbim lucruri basic.”

Basic.

După tot ce am fost, după tot ce am împărtășit, după toate straturile profunde în care ne-am cunoscut… am ajuns la „basic”.

E ciudat cum uneori nu pierzi doar un om, ci pierzi și versiunea ta care exista lângă el. Râsul tău de atunci. Felul în care vorbeai. Felul în care te simțeai în siguranță.

Și acum… rămâne golul.

Încerc să accept că nu toate poveștile frumoase au un final pe măsura începutului. Că unele relații nu se termină pentru că „a fost ceva rău”, ci pentru că… pur și simplu nu mai e loc.

Dar asta nu face durerea mai mică.

Poate, într-o zi, o să pot să-mi amintesc fără să doară. Poate o să pot să privesc înapoi cu recunoștință, nu cu nod în gât. Poate o să înțeleg.

Dar azi… azi doar simt lipsa.

Și încerc, încet, să mă adun din bucățile lăsate în urmă de ceva ce am crezut că nu se va termina niciodată.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Iarna

Iarna asta nu a venit tiptil. A venit hotărâtă, cu zăpadă până la genunchi și cu troiene care parcă voiau să ne pună la încercare răbdarea. Drumul spre muncă a fost astăzi mai mult decât un simplu drum. A fost o aventură. Pași grei prin omăt, respirație aburindă, mâini înghețate și copii care pășeau curajoși prin nămeți, cu ochii mari și obrajii roșii. Am mers pe jos prin troiene, cu zăpada scârțâind sub pași, simțind cum fiecare pas cere un pic mai mult efort decât de obicei. Și totuși… ce priveliște! Copacii îmbrăcați în alb, liniștea aceea curată pe care doar iarna ți-o poate oferi, fulgii care încă mai dansau în aer. Era greu de dus în piept frigul, era greu ritmul, mai ales când timpul parcă alerga împotriva noastră. Dar era și o frumusețe care îți tăia respirația. Uneori viața ne pune în față drumuri mai anevoioase, dar tocmai ele ne arată cât de puternici suntem. Și cât de mult contează să mergem înainte, chiar și prin zăpadă până la genunchi. Astăzi am înțeles că iarna...

Sufletul scrie

Există iubiri care nu încep niciodată… și totuși nu se termină. El a simțit dintotdeauna ceva pentru Ea. Nu dintr-o clipă anume, nu dintr-un moment spectaculos, ci dintr-o liniște care s-a așezat între ei și a rămas acolo. O prezență constantă. O certitudine fără explicații. ... Și Ea știa. Nu au avut nevoie de declarații. Se înțelegeau din priviri, din tăceri, din felul în care își spuneau „ai grijă” ca și cum ar fi însemnat mult mai mult. Era genul de conexiune care nu cere confirmări, pentru că se simte în fiecare detaliu. Dar a fost o iubire imposibilă. Nu pentru că nu ar fi fost reală, ci tocmai pentru că era prea reală ca să o riște. Au ales să păstreze ceea ce aveau — prietenia lor — ca pe ceva sacru. Ceva ce nu voiau să piardă pentru o șansă care poate nu ar fi rezistat. Și totuși… din când în când, printre zâmbete și conversații obișnuite, apărea acel „dacă”. „Poate într-o altă viață.” „Poate într-un alt timp.” „Pentru că merităm…” Nu era o promisiune. Era...

Eu si luna

Sunt seri în care liniștea nu mai apasă, ci mângâie. Seri în care cerul devine o confesiune, iar eu – o pagină deschisă. Doar luna îmi mai cunoaște acum secretele. Doar ea rămâne martoră atunci când poveștile se risipesc și oamenii devin amintiri. Am pierdut mulți oameni în povești. Unii au plecat pentru că așa le-a fost drumul, alții pentru că așa am scris eu finalul, fără să știu că nu există capitole de rezervă. Am crezut în promisiuni care sunau frumos în șoaptă și în „pentru totdeauna” rostit la momentul potrivit. Dar timpul are obiceiul să rescrie totul cu o sinceritate crudă. Și totuși, luna rămâne. Ea nu judecă. Nu cere explicații. Nu obosește să mă asculte. Când orașul adoarme și ferestrele se sting una câte una, eu îmi adun gândurile și le așez sub lumina ei. Fiecare regret, fiecare vis neterminat, fiecare întrebare fără răspuns. Sub claritatea ei palidă, durerea devine suportabilă, iar singurătatea – aproape poetică. Poate că nu i-am pierdut pe toți. Poate că doar i-am așeza...

Timp de calitate

Într-o dimineață liniștită de weekend, casa era scăldată într-o lumină blândă, ca mierea. Mama cu părul roșu se trezise prima. Își strânsese părul într-un coc dezordonat și pregătea ceaiul, când a auzit pași mici și grăbiți pe hol. — Mami, e weekend! a șoptit fetița, de parcă ar fi împărtășit un mare secret. Curând, cei doi copii erau deja plini de planuri. Fetița s-a așezat pe podea cu un caiet și a început să deseneze inimioare și povești inventate, în timp ce băiețelul încerca să ajungă la borcanul cu ciocolată, convins că weekendul trebuie să înceapă cu ceva dulce. Mama îi privea zâmbind. Nu se grăbea nicăieri. Weekendul era despre ei — despre râsete, despre încercări stângace și mici aventuri casnice. — Bine, a spus ea, prefăcându-se serioasă. Micul dejun special de weekend începe… cu ajutor de la bucătari! Copiii au izbucnit în chicote. Au amestecat, au gustat pe furiș și au făcut mai multă dezordine decât mâncare — dar nimănui nu-i păsa. După micul dejun, s-au...

Happy 22

La inceput nu credeam, cu trecerea zilelor incepeam sa imi doresc ... pe parcurs speram ca totul o sa fie bine si chiar vroiam sa ajung sa ma bucur de acest moment. Astazi pe 22 martie, noi doi, implinim doi ani de cand ne-am unit singuratatile, astfel nu mai suntem doi straini in noapte, ci am devenit doi oameni de nedespartit, care trec impreuna peste probleme si sunt alaturi la bine si la greu. Am asteptat aceasta zi, asemeni unui copil ce este emotionat, entuziasmat si dornic sa descopere cat mai repede cadourile de sub pomul de Craciun. "Azi" reprezinta pentru mine un vis implinit. Este relatia cea mai lunga pe care am avut-o pe parcursul a cei aproximatix 22 de ani pe care ii am. EL este un barbat-copil care are chiar 22 de ani, un numar care imi face placere sa il pronunt, cel putin astazi ma face sa zambesc copilareste si sa cred din ce in ce mai mult ca visele devin realitate daca lupti pentru ele. Este relatia in care am pus cele mai multe sentimente, am iubit inte...

E ziua ta

Astăzi e ziua ta și, fără să vreau, mă întorc cu gândul înapoi. Într-un timp în care nu știam ce înseamnă distanța. Într-un timp în care „noi” era ceva firesc, zilnic, de neclintit. Mi-e dor de copilăria noastră. De serile în care stăteam la povești șoptite, ca și cum lumea întreagă depindea de secretele noastre. De râsetele care umpleau casa. De certurile scurte și împăcările rapide. De siguranța aceea tăcută că, orice s-ar întâmpla, te am pe tine. Erai omul meu de bază. Și nu pentru că spuneam asta, ci pentru că o simțeam. În felul în care mă apărai fără să-ți cer. În felul în care îmi cunoșteai gândurile înainte să le rostesc. În felul în care, lângă tine, nu trebuia să fiu altceva decât eram. Viața a trecut peste noi cu pași repezi. Ne-a crescut, ne-a dus pe drumuri diferite, ne-a umplut zilele cu griji și responsabilități. Și, fără să ne dăm seama, timpul pe care îl aveam unul pentru celălalt s-a făcut tot mai mic. Ne vedem rar. Vorbim rar. Dar dorul… dorul nu s-a micș...

Am nevoie de un sfat

Una dintre fetele cu care ma inteleg foarte bine, a suferit o despartire dupa multi ani de relatie cu un baiat ce parea sa fie jumatatea perfecta pentru stilul ei de a fi. Despartirea a fost cu tam-tam si suferinta pentru ea. Acum, dupa ce situatia s-a calmat si fata a inceput sa nu ii mai simta lipsa ... inevitabilul s-a produs. El a reaparut in peisaj si doreste o impacare. Da, o impacare dupa ce el a gresit si din cauza lui s-a destramat aceasta poveste de iubire. Dar cine sunt eu sa il acuz? Problema mea este alta... detin o informatie care ar putea sa cantareasca greu in balanta deciziei pe care trebuie sa o gandeasca ea. Poate ca parerea mea nu conteaza, insa adevarul pe care ea nu il vede...ar conta si ar scoate la iveala anumite minciuni pe care el le croseteaza inca...desi vrea impacare, el inca traieste intr-o minciuna. Ea ... ca majoritatea fetelor, lasa o usa deschisa, chiar daca incertitudinea exista. O greseala se poate repeta oricand. Oare ce este mai bine sa fac...

Vulcanul a erupt și a apărut liniștea

Am fost un vulcan de sentimente. Nu în sensul acela dramatic care se vede din exterior, ci în interior. În liniște. În gânduri repetate. În întrebări care nu își găseau locul. Când nu știi adevărul, mintea încearcă să îl construiască singură. Și de cele mai multe ori îl construiește în cele mai dureroase forme. Am simțit intens. Am analizat excesiv. Am pus la îndoială. Am retrăit momente. Am căutat sensuri acolo unde era doar tăcere. Adevărul, însă, are un fel al lui de a așeza lucrurile. Nu vine întotdeauna cu fericire. Nu vine neapărat cu rezolvare. Dar vine cu claritate. Și claritatea aduce pace. În momentul în care am aflat adevărul, nu a fost o explozie. A fost o liniște. O liniște pe care nu o mai simțisem de mult. Ca și cum toate scenariile s-au retras din mintea mea și au lăsat loc realității. Nu tot ce este adevărat este și ușor. Dar este curat. Acum nu mai sunt în luptă. Nu mai încerc să controlez ce nu ține de mine. Nu mai alerg după explicații suplimentare. Aștept. Dar nu a...

Scurt pe doi

Astazi nu o a spun prea multe vorbe, caci am de lucru intens la proiectul pentru facultate. In mare mi-am indeplinit activitatile pe care mi le-am propus, spre surprinderea mea chiar am facut si peste "linie". Poate ca multi vor spune "Ce mare lucru ai facut tu?" - poate ca au dreptate, nu am facut ceva iesit din comun, dar pentru mine inseamna foarte mult sa imi respect programul si sa fac zi de zi cate ceva pentru casa si pentru sufletul meu. Intr-o zi imi doresc sa ajung intr-un alt stagiu al acestei "povesti"; Nu stiu unde o sa fie acel "si-am incalecat pe'o sa si v-am spus povestea asa..." Am ascultat multa muzica si printe melodii am ramas cu gandul la: Edsilia Rombley - On top of the world Kim Herold - Social butterfly

Omisiune

Am învățat că există două feluri de tăceri: cele care vindecă și cele care rănesc. Mult timp am crezut că dacă nu spun ceva, dacă aleg să omit un adevăr, protejez. Că iubirea înseamnă să filtrezi, să îndulcești, să ascunzi colțurile ascuțite ale realității. Dar, crescând, am înțeles că omisiunea nu este mereu blândețe. Uneori este frică. Alteori este lipsă de curaj. Un prieten bun nu ascunde nici măcar cuvintele care dor. Pentru că durerea spusă cu sinceritate e mai curată decât o minciună frumos ambalată. Pentru că între două inimi care se respectă nu ar trebui să existe spații goale pline de presupuneri. Omisiunea creează umbre. Iar în umbre cresc îndoieli. Ca fată, poate simt lucrurile mai intens. Analizez tonuri, pauze, mesaje scurte, priviri care fug. Și am realizat că ceea ce nu se spune apasă uneori mai tare decât ceea ce se spune. O propoziție neterminată poate face mai mult zgomot decât o ceartă. Adevărata prietenie nu este confortabilă tot timpul. Nu este doar despre su...

Povestea unui suflet

Faceți căutări pe acest blog